Ce e de fapt WordPress-ul ???

11
97

WordPress-ul nu e decât o platformă unde poți așeza cuvintele care nu mai încap în suflet. Și totuși, nu puțini sunt cei care își seacă sufletul și așează în wordpress mai multe cuvinte de cât au ei în realitate. Observi asta în schimbul rece de like-uri sau de follow-uri date cu împrumut; în sumedenia de like-uri date unui articol și lipsa reacțiilor cu privire la subiectul articolului; în comentariile de genul: frumos, drăguț, interesant etc;  în modul în care se repetă idei care nu ajung nicicând la adevăr, la esența ideilor aduse în discuție.

 

Și totuși scriem mereu și așteptăm să avem succes, să creștem, să devenim ceva sau să ne găsim pe noi înșine. Scriem și golim sufletul fără să reușim să spunem nimic din ce ne-am propus. Citim, sau poate doar spicuim alte articole și alte blog-uri, dăm un like, și dacă chiar avem timp și chef băgăm și un comentariu derizoriu, de neînțeles, ascuns în falsă înțelepciune.

Și iar ne trezim dimineața sperând să ne vină inspirația și să spunem ce nu a spus nimeni niciodată, să găsim noi răspunsul la întrebarea: cine a pus bulele în apa minerală?! Și așa devenim scriitori, când de fapt suntem doar niște temerari care s-au urcat pe cuvinte prea mari și de unde stau să cadă oricând.

Când te hotărăști să nu spui nimic, ai șanse mai mari să spui un adevăr. Lupta de a spune ceva și lipsa confortului în scris denotă o lipsă de înțelegere. Și atunci, de ce scriem?! Căutăm răspunsul în noi? Sau căutăm să devenim ceva ce nu suntem: scriitori.

Eu, habar nu am ce sunt. Dar știu că îmi place să dialoghez. Când scriu ceva stau cu gândul doar la reacțiile articolului, care mai mereu lipsesc sau care sunt reacții goale, de complezență. Și când am șansa să port totuși un dialog cu un cititor, încerc să obțin de la el tot ceea ce mie îmi lipsește. Scriu pentru că habar nu am unele chestii dar sunt curios să învăț de la alții. Eu scriu pentru dialog, pentru crearea unei comunități constante, împreună cu care să caut pe cel care a îndrăznit să bage bulele în apa minerală.

Și dacă comentez articolul tău, e pentru că sunt curios. Sunt curios să aflu mai mult, să aflu dacă articolul tău e conectat la tine. Vreau să știu ce te-a determinat să scrii și cel mai mult vreau să învăț. Timpul meu e limitat. Mă zbat să îl împart între familie, muncă și tastatură. Așa că dacă ți-am oferit timp, e pentru că simt că merită.

Așa că, ce e WordPress-ul pentru voi? De ce scrii?

11 COMENTARII

  1. Sunt într-o pasă asemănătoare… prea multe cuvinte, prea multe suflete golite, prea multe ”genii” la metru pătrat care așteaptă înțelegere, apreciere, discuții deștepte. Azi mă gândeam să-mi închid blogul cam din aceleași motive. Știu că nu-l voi închide (cel puțin nu azi) pentru că e foarte tânăr (luna aceasta împlinește șase luni), încă îl descopăr și, sincer am dezvoltata o oarecare dependență (asta nu îmi place). Problema noastră a majorității este că scriem și așteptăm să fim citiți, dar nu avem timp să citim tot ceea ce am vrea, pentru că timpul nu e elastic. Vorbesc la modul general. Pentru că asta simt și eu. Când văd un like și-atât mă gândesc ”N-a avut timp să mă citească, nu mi-a prins gustul, nu mi-a dat șansa, dar vrea să mă facă să mă simt bine”.
    Azi n-am avut chef nici să scriu, nici să citesc (mă refer la blog) am avut chef și a fost musai să mă ancorez în realitate. Cerem, avem așteptări, dar nu avem cum să fim mulțumiți și să mulțumim. Mi-am deschis tableta, mi-a căzut ochii pe postarea ta și mi-am zis c-o fi ceva în aer. Că mă gândeam și eu tot p-aci 🙂 … Tocmai primisem (și nu e prima întâmplare de genul acesta) 15 like-uri cam într-un minut. Și unele bucăți erau mai lungi, de proză.
    Ce e WordPresul pentru mine? Un teritoriu nou cu oameni de toate culorile și toate valorile (literare firește), cu bucăți interesante unele foarte bune, unele îndoielnice, altele chiar proaste. Găsești aici și construcții lingvistice măiestrite, dar și greșeli de ortografie. Găsești oameni foarte singuri care își au aici refugiul, sau alții care-și aștern viața sub formă de jurnal, alții scriu poezii, ori proză, sau comentează diverse (filme, cărți). Intrarea e liberă pentru toată lumea, și… cum nu se plătește nici intrare, nici nu trebuie trecut vreun examen… asta e.
    De ce scriu? Pentru că iubesc cuvintele, îmi place să mă joc cu ele și-aici e-un loc de joacă bun. Și jocul acesta te responsabilizează, te obligă să vii din când în când… e ca o temă pe care trebuie s-o faci, îți face plăcere și te gândești ”Ce bine că am de făcut acest lucru și ce multă plăcere îmi face”. Iar dacă ai 100 de followers, și din cei 100 primești 25 de like-uri și cu 5 conversezi și vezi că te urmăresc cu regularitate. Atunci te controlezi și mai atent, pentru că știi că, deși ai 100 de followers și primești 25 de like-uri, știi că sunt 5 persoane care te vor citi, te vor analiza și se vor gândi la cuvintele tale. Ai 100 de followers, ai 25 de like-uri și apreciezi la superlativ 10 dintre ei. 🙂
    Eu ți-am răspuns…
    Ah, se poate întâmpla să mă citești/să te citesc să-mi placă, să nu fiu inspirată, sau să nu consider c-ar trebui să spun ceva și să-mi las urma printr-un like. Hai să credem și așa. Să nu aruncăm cu totul la gunoi like-urile, decât dacă vin mitraliate 😀

    • 🙂 – și nu, nu am zâmbit doar din emoticon, a fost chiar un zâmbet real. Da, e și blogul o dependență, dar e una frumoasă, constructivă. Înveți lucruri, descoperi noi valențe ale diferitelor subiecte, cunoști oameni noi și construiești ceva care cu siguranță nu are cum să nu fie util.
      Ai dreptate, like-urile nu sunt chiar de dat la o parte: câteodată chiar nu simt nici eu nevoia să intervin (în special la poezie nu prea mă bag) dar asta nu înseamnă că dau like degeaba, în speranța că am făcut un capăt de bine. Când citesc însă, și când simt că autorul a zis ceva și a simțit ceva, atunci intervin cu siguranță. Ce e drept, nu citesc foarte mult – nu atât cât mi-aș dori. Să nu mai zic că am o carte deschisă de vreo 2 săptămâni și numai nu reușesc să o termin. Timpul chiar nu este elastic – dar ce bine ar fi să nu trebuiască să dorm, cât timp aș câștiga…
      Îmi plac răspunsurile tale. Păcat ar fi să te lași. Ai ceva de zis și scrii pentru toate motivele bune pentru care un om scrie. Ne mai vedem pe aici la un „like și un comm” 🙂

  2. „WordPress is a free and open-source blogging tool and a content management system (CMS) based on PHP and MySQL. Features include a plugin architecture and a template system. WordPress was used by more than 23.3% of the top 10 million websites as of January 2015. WordPress is the most popular blogging system in use on the Web, at more than 60 million websites.” -Wikipedia

      • Adevarul despre WordPress este ca cineva foarte destept a exploatat nevoia oamenilor de a se exprima in scris, nevoie ancestrala, de cand omul a inceput sa caste ochii in jurul lui, pentru a crea cateva milioane bune de dolari in buzunarele sale. Care este motivul pentru care il folosim? Pentru ca acum toti vrem sa ne simtim vedete. Viata digitala o inlocuieste pe cea reala si creeaza iluzia ca putem fi oricine vrem…o iluzie doar.
        Folosim wordpress ul pentru ca suntem fiinte dotate cu o parte spirituala, Avem nevoie de arta si cultura. Chiar si cei inculti.
        Plus ca e la moda sa ai blog.
        Urmaream cateva secvente din mult aclamatul Birdman, si ma gandeam ca imi placea Michael Keaton de 1000 de ori mai mult cand era Batman, dar asta e si faza. Vrem o realitatea in care suntem super eroi si facem blockbustere. Si nu una in care mergem la teatru. Si la un moment dat e o faza, o cearta intre el si fisa si ii spune fisa:

        „Nu ai twitter, nu ai nici macar o pagina de facebook. Nici macar nu existi, tata…”

        • Ah, cât de adevărat. Și asta mă face să mă întreb iar: la vremea când fiica mea o să aibă vârsta mea, o să mai fiu în trend sau o să fiu un bătrân utilizator de wordpress și facebook, care nu înțelege nevoia omenirii de a crea avatare și de a socializa în lumea virtuală, așa cum o să existe ea la vremea aia. Oare o să îmi zică și mie: ești învechit, tataie!
          Și ca să mă întorc la comentariul tău, frumoasă adăugarea de final de frază: chiar și cei inculți. E adevărat, vezi asta și pe facebook. Genul de oameni ca Poptamaș, au succes și vorba aia, nu e că reinventează el scrisul, nu a scris el cartea care să definească dragostea sau motivele pentru care căutăm nemurirea. El doar scoate esența din orice chestie normală și pentru că altul nu e care să o facă, spuma Facebook-ului, vede în el un artist al cuvintelor. Dacă asta e tot ceea ce contează în lumea scrisului, păi eu mă las de pe acum, pentru că simt că bat câmpii. Sunt ce e drept în căutarea unui stil, a unei metode de a scrie frumos despre nimic, dar nu sunt pe wordpress în căutarea succesului ci a unei forme de artă, mai puțin sau mai mult valoroasă – deși valoarea ei trebuie raportată la cât de bine ne face nouă înșine, nu în raport cu succesul care îl poate aduce…

  3. Poti sa parasesti lumea virtuala oricand. De scris nu trebuie sa te lasi. Dar nici nu trebuie sa o faci public ;). Te-ai gandit pana sa apara internetul cat- oameni si au scris gandurile pe o bucata de hartie ce nu a vazut niciodata lumina tiparului?

    • Da, cred că asta ne diferențiază de adevărații scriitori: căutăm recunoaștere rapidă și ce e mai rapid decât Internetul. Însă Internetul e vast și să scoți capul de aici e totuși ceva, chiar dacă scrii tâmpenii. În schimb, în lumea hârtiei, scoți capul doar dacă ești bun, chiar foarte bun, altfel te linșează critica și publicul. Apoi, e și chestia că, Internetul și hârtia sunt două lumi diferite și poți alege să stai numai în una sau să oscilezi mereu între visând glorie. Ceea ce nu e cazul meu, eu scriu de plăcere și singurul lucru care mi-l doresc e să pot aduna o comunitate în jurul a ceea ce scriu și să putem discuta acolo diferite subiecte.

  4. În primul rând, îți mulțumesc pentru timpul acordat pentru comentariile de pe blog. În al doilea rând, da, și mie îmi place să dialoghez și să aflu cât mai multe lucruri care să îmi fie de folos.
    Am început să scriu din cauza unor persoane care m-au încurajat să fac asta. Am aflat mai apoi că îmi place să scriu și să împărtășesc oamenilor diferite gânduri…de la inimă la inimă. Îmi place să împart, mai ales melodii care îmi plac foarte mult și consider că și alții ar trebui să le asculte. Îmi place să scriu versuri, uneori fără inspirație…țin minte că am început să scriu versuri prin clasa a VII-a pentru școală și chiar mi-a plăcut iar ca bonus, versurile respective le-am adaptat cu colegii la o melodie potrivită și le-am cântat celor din clasa a VIII-a la sfârșit de an școlar. La noi la școală era o tradiție ca elevii din a VII-a să le cânte celor din a VIII-a la sfârșitul anului școlar, atunci când se făcea și predarea „cheii succesului”. Am scris și în clasa a VIII-a când am schimbat puțin repertoriul pe care îl avea școala de ceva vreme. Pe lângă clasicele „După patru ani de școală/ Ce-au trecut ca timpu-n zbor,/ Azi mai cade o petală/ Din rozeta anilor.” și „Gaudeamus” am cântat și „Au trecut zile, au trecut luni și ani/ Dar suntem la fel ca și-acum patru ani/ Niște copii care pășesc spre nou,/ Spre-un viitor, departe într-un zbor.
    Ne vom aminti/ Tot ce-am făcut la școală,/ Ne vom aminti/ De clipele frumoase,/ Ne vom aminti/ De-atunci când nu-nvățam/ Și profii ne certau/ Toți ne-om aminti.”
    Când îmi aduc aminte mă bufnește râsul…
    Pe urmă am mers la liceu, lume nouă, colegi noi… Am intrat la profilul de științe ale naturii și din tot liceul aveam 4 prieteni buni din generală care erau la profile diferite. Într-o „iesire” de-a mea, prin clasa a 9-a am scris niște versuri și le-am arătat unei prietene care era la filologie(care îmi arătase la rândul ei o poezie scrisă de ea) și atunci mi-a spus pe un ton nu foarte drăguț:”Tu mereu ai fost bună la toate, și la mate, și la chimie, și la biologie și acum vrei să-mi iei și asta, scriind versuri?!?!”, iar atunci am zis că nu o să mai scriu, ca să nu se mai supere ea. De atunci nu mai scrisesem până anul trecut în iulie când am fost într-o tabăra creștină la Someșul Rece cu BBSO. Acolo toți am fost împărțiți în grupuri mici și fiecare grup mic avea un lider. Fiecare grup trebuia să își aleagă un nume și noi ne-am ales numele Peniel care înseamnă „Fața lui Dumnezeu”. Tema taberei era despre identitate, intitulându-se „Cine te crezi?”, astfel că fiecare grup trebuia să își compună un imn la grupului care să aibă referire cu numele grupului și cu tema taberei. Și atunci am scris versuri pentru prima dată de la întâmplarea cu acea prietenă.
    „Cin’ te crezi,
    De unde vii?
    Încotro te-ndrepți în această zi?
    Oare astăzi vei zâmbi?

    Refren:
    Caută Fața lui Dumnezeu,
    Doar El va fi acolo mereu
    Caută Fața lui Dumnezeu,
    Peniel, Peniel,
    Caută-L pe El!

    Prin El am primit în dar
    Mărețul Său Har.
    Salvare am primit,
    O, cât de mult ne-a iubit!”
    Celor din grup le-a plăcut ce am scris, au ales o melodie pentru versuri și a ieșit foarte fain. Iar ei m-au încurajat să continui. După ce ne-am prezentat și noi imnul în fața tuturor taberiștilor auzeam la dușuri și în camerele din cabană cum fredonau fetele refrenul. Wow! Chiar mă bucuram că imnul în sine a avut un impact asupra lor.
    Și așa am început cu acest cont de WordPress…
    Și prin el vreau să Îl glorific pe Cel ce m-a creat…. 🙂

    • Ce mi-a plăcut de mult comentariul tău… Sincer! E o poveste superbă despre cum poate un om să fie tentat, adus spre plăcerea de a scrie și de a împărtășii plăcerea lui cu cei din jur. Îmi place sinceritatea comentariului și felul în care îți etalezi credința – un mod nu la fel de invaziv, ca cel pe care îl cunoșteam eu, sa care mi-l imaginam. Mă bucur să aduc în jurul acestui blog oameni de genul tău. 🙂

LĂSAȚI UN MESAJ