Interviu cu scriitorul Adrian Melicovici

0
126

Recent, scriitorul Adrian Melicovici a fost prezent la Bruxelles unde și-a lansat două din cărțile sale, „Pribeag pe drumul viselor” și „Secretul Uriașului 160”. Am avut astfel ocazia să îi cer autorului să îmi ofere un interviu în care sper eu că putem vedea un om puternic, care își iubește originile, chiar dacă acum a ales să trăiască într-o altă țară, Italia. Exact ca oricare român din diaspora, Adrian Melicovici simte și trăiește românește, întreprinzând proiecte prin care încearcă să spună o altfel de poveste despre români și România, o poveste care pune o altfel de lumină asupra noastră.

  1. Cred că lumea vă cunoaște cel mai bine pentru drumul parcurs pe jos de la Târgoviște la Roma. Cât a durat parcurgerea celor 2200 de km?

Expediţia interculturală “Speranţa Unui Vis”, a durat aproximativ două luni, mai exact din data de 9 octombrie 2012 până în 12 decembrie acelaşi an. Au fost însă şi zile de pauză în acest interval, de exemplu două zile de repaos la Slatina, prin amabilitatea Municipalităţii de acolo care ne-a oferit mie şi partenerului de pe monitorizare condiţii excepţionale şi ne-a întâmpinat şi la intrarea în oraş, apoi la Drobeta Turnu-Severin, unde primarul ne-a primit, la Timişoara, prin amabilitatea parlamentarului Ion Răducanu, la Ljubliana în Slovenia, Trieste, Italia, prin grija Consulatului României, apoi o conaţională m-a ajutat cu casa ei în Bologna în cel mai lung repaos de 3 zile, în Arezzo, alte 3 zile şi la final, omul de afaceri Ovidiu Burduşă din Roma mi-a pus la dispoziţie o cameră în hotelul său din centrul Romei. Aşadar, nu a fost o cursă contracronometru ci una de transmitere a mesajelor expediţiei, de cunoaştere a diasporei şi nu numai.Adrian Melicovici

  1. Povestiți-ne una din zilele parcurse pe jos. Cum se derula o astfel de zi, câți km mergeați, cum făceați pauzele, cum plănuiați ruta, etc (Aici încerc ca orice cititor să poată să vadă într-o imagine mintală cum s-a desfășurat acest traseu).

Ruta am stabilit-o întotdeauna cu o seară înainte, prin google map sau earch, tehnica m-a ajutat. Aveam un laptop oferit drept sponsorizare şi studiam exact prin ce localităţi urma să trec, stabileam itinerariul apoi scriam cu pixul pe o coală pe care o ţineam în buzunar. Pe drum nu aveam internet doar în locurile unde mă cazam şi nici atunci întotdeauna. Am parcurs aproximativ 30-35 km zilnic dar au fost uneori şi 45, cel mai lung traseu fiind de la Lugoj la Timişoara când am căzut ca secerat de oboseală noaptea după aproape 60 km. Acolo m-au monitorizat încă de la vreo 20 km distanţă de oraşul de pe Bega colegii de la Pro Tv. Colegul de pe maşina de monitorizare, un Matiz, mergea înainte 4-5 km şi acolo mă aştepta, mă fotografia din mers, nu aveam voie să merg în maşină dar am dormit în ea de vreo două ori când nu am găsit loc de dormit.

  1. Un globe-trotter își procură cele mai bune echipamente pentru astfel de „drumeții”. Ce marcă era încălțămintea dumneavostră? Dar pantalonii?

Am avut un training cumpărat şi două perechi de pantofi româneşti cu talpă “epa”, de fabricaţie românească, simpli, cumpăraţi de la o tarabă din Târgovişte, cu doar 30 euro perechea. În plus, am mai avut o pereche de adidaşi dăruită de primarul de la acea vreme al Târgoviştei, însă vă spun ceva: Până la Roma, am mers cu o singură pereche de pantofi din cele mai sus amintite care sunt în stare excepţională şi astăzi.  Alt tip de echipamente erau două staţii de emisie-recepţie prin care comunicam cu colegul de pe monitorizare, o cutie cu nenumărate medicamente primite sponsorizare de la o farmacie renumită, vitamine efervescente. Am făcut nenumărate simulări înainte de a pleca, chiar şi una Târgovişte-Sinaia pe furtună, monitorizată de colegii de la Gazeta Dâmbovei şi o puteţi găsi pe canalul Youtube. E greu de povestit o singură zi, fiecare era specială mai ales după ce am rămas singur cu doar 90 euro în buzunar la intrarea în Slovenia.

  1. 4. La evenimentul de la Bruxelles am înțeles de la o persoană din sală că aveți un interviu cu Neagu Djuvara. Ce ne puteți spune despre acest interviu și când îl publicați ?

După moartea sa la o anumită perioadă. În anul 2010 am realizat la domnia sa în casă un interviu pentru un film documentar, la Bucureşti. La început mi-a oferit doar 20 de minute de interviu apoi discuţia noastră l-a încălzit şi a depăşit bine o oră şi jumătate. Avem o problemă: Unul din calculatoare a “explodat” şi interviul s-a pierdut. Am făcut tot posibilul să recuperăm cu “lupa” şi am reuşit. După ce am sosit în Italia, materialul brut de vreo 5-6 ore cu filmările despre Târgovişte a fost trecut pe un hard extern şi iar am păţit-o, nu ştiu exact ce s-a întâmplat eu fiind în Italia dar de acasă, din Moreni, mi s-a spus că totul va fi în regulă. Totul era păstrat în calculatoare ale Clubului Copiiilor Moreni care ne-a oferit găzduire pentru a realiza tehnic filmul. Majoritatea materialelor expediţiei au fost cumpărate din banii care au fost oferiţi de o decizie votată cu majoritate a Consiliului Local Municipal Târgovişte, în total suma de 3500 euro. În realitate expediţia a costat vreo 7-8 mii şi m-am descurcat pentru că am fost ajutat de românii din diaspora nu neapărat cu bani dar şi logistic (cazare, hrană). În acel interviu, Djuvara ne povestea despre istoria ştiută de el dar şi despre momentul Vâşinsky- Regele Mihai al II-lea, din august 1944, când istoricul nostru ar fi fost martor. Bătrân şi totuşi sănătos, la vreo 97 de ani, Djuvara are numeroşi rivali dar şi duşmani printre istoricii români, datorită opiniilor sale legate de cumani. Djuvara a râs totuşi mereu de Bram Stoker, a afirmat şi atunci că autorul lui Dracula a spus o minciună gogonată şi că a mai produs şi bani cu ea, nu doar faimă. Dealtfel, în folclorul românesc nu există cuvântul “vampir”, ci doar “vârvolaci” etc. Inclusiv istoricul Vasile Lupaşc, autorul seriei “Răstignit între cruci”, a vorbit în filmul nostru şi susţine că Vlad Ţepeş este prezentat eronat atunci când se spune că el chiar ar fi fost “Dracula”. A fost un voievod curajos şi crud, nimic mai mult.

  1. Românii din Belgia nu se confruntă cu mari probleme rasiale sau xenofobe îndreptate împotriva lor. Însă în Italia se poate discuta deja despre un fenomen foarte amplu. Care credeți că sunt motivele pentru care românii nu sunt doriți în Peninsulă și ce se poate face pentru a putea corecta percepția înrădăcinată deja în conștiința italienească.

Bună întrebare pentru că nu sunt de acord cu o parte din afirmaţiile introduse în ea. Eu locuiesc într-o zonă unde Lega Nord, predomină, este partidul considerat “antimigranţi”. Primăriţa de aici, Angela Colmellere mă cunoaşte şi mi-e prietenă de acum. A citit “Pribeag pe drumul viselor”, varianta în italiană “Errante sul cammino dei sogni” şi a rămas impresionată de proiectul meu “Speranţa Unui Vis”, adică de expediţie ca şi de continuarea lui. Mai mult, a popularizat în presa regională demersurile mele şi a început să dea exemple de români integraţi bine în societatea italiană. Întrebarea dumneavoastră legată de probleme de rasism sau xenofobie este parţial adevărată în ce derivă din conţinutul ei. Vă sugerez să nu aveţi încredere în mesajele preşedinţilor de asociaţii din peninsulă sau măcar în 80% dintre ei: Profitori, interesaţi de popularitate, să iasă în faţă şi să se facă auziţi cu discursuri populiste precum Vadim Tudor pe vremuri sau Dan Diaconescu. Pasiunea lor e să alerge după selfi-uri cu politicienii şi să pună repede mâna pe un loc în mult discutatul “Congres al românilor de pretutindeni”. Respect legile şi autorităţile ţării unde trăiesc şi e suficient. EuroAdrian Melicovicipa integrată înseamnă şi integrarea românilor nu doar cereri de drepturi. În orice societate, fiecare cetăţean are şi obligaţii. Peninsula cuprinde de fapt două “Italii”: Partea din nord, de la Bologna în sus dacă vreţi sau să zicem parţial şi din Toscana, cu Firenze cu tot, este cea unde mentalitatea este cumva alta, mai progresistă şi mai drastică, privind respectarea legilor statului, ordinea, curăţenia şi munca. Este deja desuetă afirmaţia că italienii ar fi rasişti toţi. Când îţi vezi de treabă şi respecţi legea statului de adopţie, nimeni nu are nimic cu tine. Noi românii, uneori ne autovictimizăm. Partea de sud a Italiei este mai săracă deci folclorul este mai mare. Da, e adevărat, sunt numeroase cazuri de rasism şi de incorectitudine din partea unor italieni, inclusiv angajatori dar în ce ţară din lume societatea e perfectă? Deocamdată, neoficial, suntem aproape 2 milioane de români în Italia şi nu ne-au chemat ei. O mare parte din aceste 2 milioane se descurcă în viaţă mai uşor datorită muncii lor pe salarii mai mari. În sudul Italiei însă salariile sunt mai mici iar în nord mai mari. Nordul nu suportă de fapt sudul, adică ei italienii între ei, cei din zona nordică spun că s-au săturat să-i ţină în “cârcă” pe cei din sud. Proiectul “Speranţa Unui Vis”, continuă. După prima etapă, adică expediţia pe jos la Roma, am făcut şi alţi paşi, publicarea în presa italiană a locurilor frumoase din ţara noastră şi astăzi, sunt chemat să vorbesc în şcolile italiene din orăşelul meu despre integrare şi “Speranţa Unui Vis”. Încerc să schimb în bine imaginea românilor şi măcar parţial reuşesc. Rasismul este un termen mai mult exagerat decât utilizat în zona mea cel puţin. Italia e mare, deci nu am cum să ştiu totul. Fiecare regiune cu problemele şi adevărurile ei. Eu sunt iubit şi respectat aici şi mă simt fericit, într-o lume care apreciază tot ce încerc să fac din punct de vedere socio-cultural.

  1. Trebuie să vă mărturisesc că nu știu încă ce înseamnă „speranța unui vis” (mi-ar fi plăcut să fi avut timp la întâlnirea de la Bruxelles să dezvoltăm subiectul). Pentru cititori, dar și pentru mine, puteți să ne spuneți, care e „speranța” și care e „visul”?

Literar vorbind, e un pleonasm. Orice vis e o speranţă. E un proiect intercultural în primul rând, iar expediţia de promovare a românilor şi ţării până la Roma a fost doar o primă fază. Dar Speranţa Unui Vis este şi o purtătoare de acordare a încrederii în sine pentru românii de pretutindeni, este un mesaj de suflet optimist. Militează pentru integrarea românilor, pentru antidiscriminare, antiviolenţă şi pentru mai mult respect din partea Europei faţă de noi. Avem ce arăta frumos din istoria şi cultura noastră şi unii europeni, se cam prefac că nu ne văd şi părţile pozitive. Expediţia “Speranţa Unui Vis” este singura interculturală din lume, nu e politică nu a iniţiat-o nicio asociaţie ci eu, un simplu cetăţean. Sunt câţiva preşedinţi de asociaţii socio-culturale care m-au sprijinit pentru “Speranţa Unui Vis”, dar îi poţi număra pe degete. Aşa cum pe degete poţi număra asociaţiile merituoase tot pe degete din fiecare ţară unde există comunităţi de români. De exemplu la Bruxelles au fost prezenţi doi lideri de asociaţii reale la lansarea mea de carte, merituoşi. “Speranţa Unui Vis” este un ideal, toţi suntem “speranţa unui vis”, aveţi dreptate, subiectul trebuie dezvoltat aşa că uşa casei noastre vă e deschisă dacă ajungeţi la Miane, să povestim. Încă ceva: În diaspora, dacă orgoliile ar fi mai puţine atunci şi noi am reuşi să fim mai uniţi. Subiectul e delicat.

  1. La ce carte lucrați acum sau ce alte proiecte aveți în plan pentru viitor?

Acum scriu la o carte extrem de grea, inspirată tot din fapte reale cu personaje reale. Personajul principal a fost executat în 1979 pentru crimă. Personajul martor e în viaţă şi a fost psihologul său în penitenciar. Deţinutul a scris un fel de jurnal iar acel jurnal se află aici, în posesia mea. Probabil că se va numi “Lanţuri” romanul, va fi cred cel mai tare roman al meu pentru că tratează şi aspecte de ordin psihologic. Are şi părţi mai plăcute cititorului adică lucruri ce ţin de literatura pozitivă ca să spun aşa. Toată cartea scoate la suprafaţă faptul că indiferent de vârstă, toţi ne simţim uneori “în lanţuri”, vrem ceva şi nu se poate. La un moment dat, deţinutul, nemaiavând nimic de pierdut, era mai liber după gratii decât oamenii care se plimbau prin parcuri. Martorul se află acum în Spania, e la pensie şi încercăm lansarea oficială la toamnă chiar la Penitenciarul Mărgineni, lângă Moreni, oraşul meu natal şi în celula deţinutului. Vom vedea ce va fi. Îmi place să scriu la viitoarea carte, mă pasionează şi veţi înţelege de ce. Era să uit, “Secretul Uriaşului 160” deja scrisă care va fi tradusă şi în limba italiană, în scurt timp.

LĂSAȚI UN MESAJ