Locuri. Oameni. Povești – carte de reportaj de Liliana Nicolae

0
154

Într-o lume în care presa se limitează la subiecte scandaloase, la kitsch-ul din rutina zilnică, la luptele de fațadă din politicul mioritic, urmărind doar să vândă bine, există undeva, bine ascunși în subteranele jurnalisticii, o mână de oameni care au înțeles rolul important pe care un jurnalist îl are în lumea aceasta, fiind pe aceiași frecvență cu necesitățile pe care societatea le are. Informația sinceră și nepărtinitoare stă la baza democrației. Un popor prost informat, nu este un popor care se bucură de democrație. Un jurnalist care nu își înțelege acest rol important în societate este un jurnalist care atentează, conștient sau nu, la integritatea democrației în care se crede că se trăiește.  Iar dacă aruncăm o privire în presa românească putem observa o penurie îngrijorătoare de principii deontologice ale meseriei de jurnalist, totul datorat „tabloidizării” presei.

Nu este însă și cazul Lilianei Nicolae, autoarea a numeroase reportaje pentru diferite publicații românești sau posturi de radio. Trebuie să recunosc că nu cunoșteam munca ei înainte de a avea plăcerea să o cunosc la Dialogurile Rombel, unde am participat la lansarea cărții „Locuri. Oameni. Povești – carte de reportaj”. Avem locuri, avem oameni și avem povești care merită spuse, iar Liliana Nicolae chiar asta a făcut în cartea ei: le-a scos în față, arătând o Românie pe care mulți nu ar recunoște-o.

ciocanesti-case-suceava-poze-travelblog-12Una din poveștile care m-au uns pe suflet a fost cea legată de „puii” de pe casele din Ciocănești, județul Suceava. Atunci când merg acasă în România drumul mă duce și prin Ciocănești, și vă pot spune că astfel de frumusețe nu poți vedea în multe locuri din lumea asta, dar pot compara modelele de decorațiuni cu cele de pe casele din munții Austriei. Nu știam că oamenii locului le numesc pui și îmi pare rău că niciodată nu m-am oprit să întreb de ce își decorează oamenii casele astfel, cine le face și cum – dar cred că asta arată că îți trebuie un anumit fler să recunoști o poveste care merită spusă, să vezi reportajul din fața ta.

Dar cartea Lilianei Nicolae nu arată doar partea frumoasă a României, nu e un elogiu al frumuseților patriei ci mai degrabă e o imagine cu un contrast puternic dintre locurile și oamenii din România. E o carte în care afli că există sate în care cultura e la mare cinste dar și sate unde căminele culturale au devenit baruri. Aflăm despre reușitele unor copii autiști dar și despre alții care pur și simplu sunt condamnați la izolare, departe de văzul lumii. Aflăm despre un sat declarat muzeu – Ciocănești, dar și despre palatele din Buzescu. Sau, un reportaj care m-a întristat, despre cum România nu știe încă să își valorifice bogățiile și, mai rău decât atât, pare pregătită să le radă de pe fața pământului – așa cum reiese din reportajele făcute la Sighișoara. Și peste tot, pe unde te duce această carte de reportaj, poți vedea încă urmele vii ale comunismului.

Cartea scrisă de Liliana Nicolae o pot compara cu o aplicație de telefon în care pui degetul undeva pe hartă iar în acel loc ți se deschide o poveste legată despre un om sau despre locul în sine. Aș vrea ca într-o zi să apară sub semnătura ei un ghid turistic al României, abia atunci aș simți că țara are într-adevăr o carte care să spună străinilor adevărul despre ea și care, chiar și spunând adevărul, să îl facă pe turist curios să vină să ne vadă adevăratele frumuseți. Pentru că un sat uitat din lume, uitat până și de comuniști, în care oamenii trăiesc din pescuit, e un obiectiv cu adevărat interesant și nu trebuie să simțim nevoia de a le duce acelor oameni Internetul, Cancan-ul sau disperarea noastră de a îi izola de văzul Comunității Europene. Suntem frumoși chiar și acolo unde credem că suntem urâți și dacă nu știm să vindem asta, o să ne distrugem încercând să ne modernizăm până într-acolo unde ne vom pierde identitatea.

Dar în „Locuri. Oameni. Povești – carte de reportaj” afli și chestiuni concrete, palpabile, despre care nu mulți au habar: Cuca Măcăii și Cucuieții din Deal sunt locuri reale și doar imaginația limbajului românesc le-a făcut să pară a fi niște invenții care indică spre capătul lumii. Sau poți afla că „la doi boi” e un loc despre care orice român din Belgia a auzit măcar o dată în viața lui de emigrant. Ori poți să afli despre F. Brunea-Fox dar și despre biserica din România unde slujba se ține prin semne, special pentru oamenii fără auz. Și toate acestea adunate într-o carte de reportaj care ne arată în cele din urmă o artă pierdută: arta de a scrie despre lume, arta de a scrie reportaj.

rsz_dscn5325Am citit această carte cu plăcere și mi-am dat seama că nu m-aș plictisi nici după a zecea carte de reportaj scrisă de ea. De fapt, cred că e nevoie de mai mulți oameni ca ea, care să apară în mass-media cu astfel de articole. Abia atunci aș putea spera că optimismul românilor ar fi alimentat și că acest optimism ar putea ajuta la o adevărată reconstrucție a României. Până atunci însă, agențiile de presă se limitează la a ne reda pe bandă rulantă poveștile triste din jurul nostru, de parcă acestea ar fi o parte din noi, și de care nu ne putem rupe. Rolul reportajului este unul definitoriu în crearea unei imagini de ansamblu asupra anumitor locuri și știu că și eu am învățat ceva din cartea ei. Am învățat că nu e nevoie de cine știe ce eveniment sau întâmplare pentru a scrie ceva. E destul să îți deschizi mintea și să lași subiectele să vină la tine, iar dacă o să pot să dezvolt un astfel de subiect, abia atunci pot spera că blogul meu și pasiunea mea au un rost în viața mea. Cred că această carte de reportaje m-a făcut să înțeleg mai bine rolul pe care îl are un articol și m-a făcut să îmi doresc să scriu și eu mai mult despre oamenii și locurile pe care le întâlnesc.