Sunetul Morții

0
56

Te aud căzând … înconjurat de noapte , de ploaie și de vânt
Lăsând în urmă cerul negru neclintit
Și soarele pornit i-ascuns în asfințit
Iar Vinerea-Neagră, slută, văduvă a timpului pierdut,
La dreapta morții șade și ora-i al său scut.
Aproape de gara a șaptea cea a ultimei Nirvane
Pierdut-am firul vieții, și am căzut in vale
Și valea-i infinită și trupu-mi arde tare
Ca de tren strivit, cu viteză mare
Destinu-mi scapă din mâinile-mi topite de durere
Și zboară spre ceruri și zboară și piere.
Vinerea mă urcă pe negrul cal al morții
Și-i dă bici să zburde, …eram în floarea vieții.
Calu-i sălbatic și-i tot numai în spume
Și fuge nebun, scoțându-mă din lume,
Pe un câmp pustiu, într-un întunecat amurg
Ultimii stropi de viață prin cântecu-i se scurg
Și sufletu-mi rămâne pe câmpul trist și tace
Dar știu că într-o zi aici mă voi întoarce.

death

Am copiat poezia asta de la un coleg, în timpul liceului. Nu știu de cine e scrisă, când și în ce circumstanțe. La o căutare pe Google nu o găsesc decât pe fostul meu blog, unde am postat acum multă vreme, și pe un alt blog unde cred că omul și-a însușit oarecum lucrarea pentru că alături de poezie, are postată aceeași imagine pe care am folosit-o eu când am postat prima oară poezia pe blog.  Sunt curios cine e autorul ei și nu pot să nu mă întreb ce l-a determinat să o scrie…

 

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentIubirea ?!
Articolul următorTitlu

LĂSAȚI UN MESAJ