Vis de emigrant

0
259

Aruncă o privire largă în juru-i, doar-doar va găsi drumul înapoi. În mână îi atârna greu un geamantan voluminos și oricât ar fi încercat nu putea să își amintească dacă e al lui sau dacă știa măcar ce e în acesta. Se simțea vinovat de ceva și nu știa dacă a comis vreo faptă care să îl incrimineze. Se uită din nou în jur dar nu văzu pe nimeni. Cât ținea drumul, în fața și în spatele lui, era totul pustiu ca într-un vis. Îngenunche în fața geamantanului și îl deschise cu frică: era plin cu bani. Îl închise în grabă de parcă cineva se năpustise asupra lui vrând să îi fure comoara proaspăt descoperită. Ridică de jos geamantanul și grăbi pasul privind mereu în jurul lui – drumul însă mereu pustiu. În stânga și în dreapta drumului, deșert cât vezi cu ochii.

Și mersese așa cale lungă, simțind cum geamantanul îi rupe fiecare os din trup, simțea că viața îl părăsește și de multe ori se gândi chiar să îl arunce. Dar nu, nu putea! Se încăpățâna să îl care chiar cu riscul ca nici unul să nu ajungă la destinație. Uneori cădea dar se ridica repede certându-se pe sine că a cedat chiar pentru o secundă.

În depărtare, ziua ducea luptă sângeroasă cu noaptea, cerul devenind de un roșu luminos care îi limita deja vizibilitatea. Cu mâna streașină deasupra ochilor, privi în depărate. Știa că nu o să ajungă nicăieri până la căderea nopții și se gândea la cum are să înnopteze undeva în afara drumului, însetat și flămând, doar cu geamantanul lui pe post de pernă, privind cerul și sperând că în curând o să adoarmă în casa părinților privind tavanul cu scânduri vechi în care din când în când se aud carii. Așa că își căută un loc ferit, undeva pe marginea drumului, unde să își odihnească trupul istovit.

Prin ochii închiși, lumina soarelui îi apăru roșie iar miliardele de celule din sângele ce îi trecea prin pleoape îi păreau că au un număr special de dans. Deschise ochii și se uită în jur, neștiind unde se află. În secunda doi însă își căuta cu mișcări spasmodice geamantanul. Îl găsise și se liniști un pic, însă inima încă îi pompa sângele cu viteză, sporind sentimentul acela de frică pe care îl ai când crezi că ai pierdut ceva drag. Se ridică în grabă hotărât să nu cedeze, uitând de foame, de sete, de dor de casă și de orice alt fel de lucru care l-ar fi putut opri din drumul lui. O nouă zi, același drum, aceiași luptă de a ajunge undeva. Unde? Nu știa nici el sigur, dar știa că trebuie să meargă, că nu are voie să se oprească să își plângă soarta. Geamantanul acela, plin nu neapărat cu bani ci mai degrabă cu speranțe, trebuia dus undeva unde credea el că ar putea să se oprească să se bucure de tot ceea ce el putea să cumpere.

„Ti-ti ti, Ti-ti-ti” – cu o mișcare mecanică apăsă pe butonul de „snooze” al ceasului de pe noptieră. Mai câștigă astfel 10 minute de somn însă niciodată nu le folosea pentru dormit. În cele 10 minute încerca mereu să înțeleagă ce e cu visul lui. Apoi, ceasul suna din nou, obligându-l să își înceapă rutina zilnică. Mai avea încă o lună până la concediu, o lună de pus bani în geamantan, o lună de sete de țară și de părinți, de casa unde cariile îl trezeau încă dinaintea cântatului cocoșului, prin ticăitul lor mecanic. O lună de muncă, apoi o lună de repaos, apoi o viață întreagă pusă pe „repeat”.