Birocrația la secția consulară

2
98

Astăzi o să vă povestesc despre cum e de fapt să mergi la Ambasada României din Belgia. Înainte de a începe trebuie să vă spun că pentru mine personal numai gândul de a avea nevoie să ajung acolo era unul care mă îngrozea. Așa că mereu m-am ferit să am nevoie de a merge pe acolo. Însă, de ce mi-a fost frică nu am scăpat. Azi a trebuit să merg pentru fetița mea care avea nevoie de un titlu de călătorie.

Da, mi-a fost frică de cozi, de îmbulzeală, de oameni, de angajați, de frigul de afară și de posibilitatea ca cerul să pice peste noi acolo. Însă, surpriză! Temerile mele s-au dovedit nefondate, totul decurgând foarte frumos și civilizat, cel puțin în cazul meu. Trebuie însă să repet că lucrurile au decurs bine pentru noi pentru că am plecat de acasă informați și pregătiți. Pentru mulți alții de acolo, care așteptau la rând, Ambasada a rămas un loc unde locuiește bau-baul birocrației.

Să începem cu începutul. Secția consulară se deschide la ora 9:00, lucru care s-a întâmplat și astăzi fără nici o întârziere. Noi, ne-am trezit la ora 6 dimineața iar la ora 8 jumătate eram deja în fața Ambasadei unde mai așteptau alți 12 oameni. Locuim la doar 50-60 de km de Uccle dar mi-am luat avans mare pentru că știam că drumul e aglomerat în timpul săptămânii. Primele persoane, dintre cele 12 care așteptau deja acolo era o familie de etnie nedeclarată, cu un băiețel. La ora 8 și 40 această familie abuza deja de butonul soneriei secției (care nu știu dacă chiar funcționa) – cred că pentru un efect garantat asupra răbdării celor care lucrează acolo. În fine, în cele 30 de minute cât a trebuit să așteptăm, femela alfa a familiei în cauză a făcut uz de câteva apelative colorate aruncate asupra copilului care era învelit cu o pătură, deoarece era dezbrăcat de pantaloni…pentru că pipi. Nimic ciudat până la urmă, nu?! Mi-am zis chiar: nah, ți-e dor de țară, nu?!

În fine, se face ora 9:00, ușa se deschide și lumea se îmbulzește spre intrare mânată de cele două grade de afară, fapt care a făcut-o pe femeia care cred că era prima sosită, să străpungă liniștea acelei străzi cu un neaoș și răspicat: „Hei, mijnheer!” O serie de alte apelative pe care nu îmi permit să le redau și în cele din urmă intră țanțoșă. Eu mai aștept un pic alături de soție și copil ca mai apoi să intrăm și noi alături de încă o familie care, la fel ca noi, păreau inofensivi. La intrare, un tânăr la vreo 30 de ani explica cum nu se putea mai clar ce și cum trebuie să faci în funcție de ce ai nevoie ca ei să facă pentru tine. Explica la fiecare, răspundea și îndruma lumea în completarea formularelor. Bineînțeles, nu toți au înțeles, nu toți au avut măcar răbdare să treacă pe la el pentru a lua bilet de ordine și de aici s-a dezlănțuit dezordinea. Aveam biletul numărul 54, dar numărătoarea începea de la 49- 50, deci eram bine. Înaintea mea nu s-a prezentat decât numărul 51 și 53, familia inofensivă, restul nu au răspuns apelurilor funcționarei care, în jumătate de oră era deja sătulă de dat explicații și de răspuns la întrebări care mai de care mai ciudate. Și pe bună dreptate să fie, pentru că abia acum am înțeles și eu de ce Ambasada e un loc de speriat. E un loc de speriat tocmai din cauza oamenilor care vin acolo ca picați din lună și așteaptă de la funcționari să facă minuni.

Spre exemplu, înaintea mea mai intraseră, fără bilet de ordine sau programare, două cazuri. Nu două persoane, ci două cazuri. Un bărbat cu o fată, care cred că era prietena lui sau o rudă, care au prezentat o cerere de eliberare a unui titlu de călătorie pentru fata în cauză dar cu pozele bărbatului. Știu, știu…pare deja SF dar mă jur așa a fost. Doamna de la ghișeu era perplexă, neștiind sigur dacă a înțeles bine. În fine, s-au înțeles până la urmă! Cazul doi, un bărbat invalid, în căruț, venise pentru…pentru ce oare venise?! Oricum, înțelesesem din ce îi explica doamna de la ghișeu dar și consulul, care venise în ajutorul ei, că domnul mai venise de două ori și că de două ori i se eliberase titlu de călătorie. Acum cerea buletin. I se oferea în schimb pașaport, dacă ar fi adus cu el actele necesare. Parol, mon cher!

Câtă răbdare să ai?! Câtă? Sincer, trebuie să vă spun că îi admir pe toți care lucrează în instituția aceea. Au răbdare, au pregătire și știu să fie eficienți. După cum v-am spus, am intrat la ora 9:00 iar la ora 10:10 eram fericitul posesor al unui titlu de călătorie pentru fetița mea. Simplu, rapid și eficient dar numai pentru că și noi am fost pregătiți.

Așa că, dacă ai nevoie de ceva de la Consulat, se poate face și fără nervi, stres și nebunie. Trebuie doar să îți aduci aportul, sa pleci de acasă cu lecția învățată, ca acolo să nu trebuiască nimeni să stea după tine să îți explice principiul de funcționare al bățului de chibrit.

A, și să nu uit să vă spun că totul a fost gratis, grație luptei deputatului nostru Aurelian Mihai, care a obținut prin greva dumnealui o scutire de taxe pentru copii de sub 6 ani. Toată stima și respectul. Mulțumesc pentru o experiență plăcută și interesantă în minunata lume a birocrației românești de care nu ai cum să scapi nici chiar ca emigrant.

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.