Dor de casă

0
99

Cu 50 de km înainte de vama Borș poți să asculți posturi de radio românești și mi-e dor de sentimentul pe care îl am de fiecare dată când aud: „Este ora doisprezece, ascultați știrile Europa FM cu George Zafiu”. După un drum foarte lung în care am epuizat toată colecția de muzică de pe USB, de am ajuns să mă plictisesc de ordinea lor, o voce și o melodie românească îmi provoacă un sentiment pe care eu unul nu pot să îl caracterizez din frica de a nu îl profana. Indiferent de motivele pentru care am plecat din Romania, indiferent de starea actuala a acelei țări, reîntoarcerea pe meleagurile natale mă face fericit deși știu și sunt conștient că România e aceiași ca în ziua în care am plecat prima oară. Nu pentru că ea nu a evoluat ci pentru că eu nu am luat parte la această evoluție și deci nu mă mai identific cu ea.

Mi-e dor de vânzătoarea de la colțul blocului care mereu îmi dă restul la un milion în gume de mestecat. Mi-e dor de zumzetul străzilor și sentimentul de sărbătoare eternă afișat de străzi pline de oameni, copii, bătrâni și tineri. Mi-e dor de o țigară fumată pe terasa casei, noaptea sub cerul cu adevărat plin de stele. Mi-e dor de lătratul unui câine la miez de noapte; de sunetul ploii care bătea mereu în geamul meu. Dor de diminețile cu aer proaspăt și de o cafea fierbinte băută pe aceiași terasă. Mi-e dor de vârful ierbii și de roua de pe el care îmi uda și gâdila tălpile dimineața. Mi-e dor de liniștea de acolo. O liniște lăuntrică care mă încarcă mereu cu energie cât pentru un an întreg.

Mi-e dor de toate câte sunt și câte îmi imaginez eu că sunt deși nu`s. Mi-e dor… Însă anul acesta am decis să nu merg acasă.

„Acasă” – unde e acasă?! Cu siguranță nu mai e în România. Aici, e o casă, ca altă casă în care trăiesc alături de familia mea. Acasă pentru mine e apartamentul cu doua camere din centrul orașului natal. Da, acolo e „acasă”! Acolo a fost casa mea, acolo am crescut și acolo m-am format ca om. E locul unde mereu o să mă simt în siguranță și comod.

Nu o să uit niciodată ziua când a trebuit să mă despart de „acasă”, de acel apartament de la etajul doi. Mi-au trebuit 2 ore să îmi fac curaj să ies pe ușă. Am stat întins pe parchetul gol și am privit tavanul. Dacă aș fi putut l-aș fi îmbrățișat pe tot. Am vrut să îmi întipăresc bine în minte imaginea lui și să conștientizez bine ideea că plec de acolo pentru totdeauna. Am reușit asta. Am în minte fiecare detaliu minor, fiecare pas făcut și fiecare mișcare: balconul, baia, holul și dormitoarele alături de amintirile din fiecare colț, le-am revizitat pe toate înainte de a pleca.

Cu toate astea am plecat știind că niciodată nu o să mă pot întoarce. La atâția ani după, încă nu pot să mă întorc acasă fără să nu am sentimentul că eu doar vizitez Romania. Așa încât anul ăsta prefer să nu plec în călătorii. Poate așa reușesc să uit de lucrurile de care mi-e dor și poate îmi clădesc aici locuri de care să îmi fie dor peste ani. Acasă e acolo unde e și sufletul tău.

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.