Fără titlu, citește dacă ai chef de citit

4
54

O luăm toți razna cu patriotisme de talcioc când presa internațională ne arată cu degetul. Ne lăudăm cu morții noștri celebri, cu invenții de toate culorile făcute de oameni din alte vremuri, ne lovim cu pumnul în piept când vorbim de Eminescu, deși nu știm prea multe nici despre el, ca mai apoi să ne întoarcem la Măruță cel de toate zilele, la Știrile de la ora 5, la Poptamas, la FarmVille și la existența asta care nu provoacă nici un fel de mândrie sinceră.

Înțeleg, lumea a luat-o razna, iar România a primit o etichetă care nu ne reprezintă în totalitate. Dar totuși, există cerere pentru mizeria lui Măruță, există fani cu miile la postările lui Tamas, și există Simona Halep, care e un exemplu evocator atunci când încercăm să dăm o definiție românului. De ce? Păi acum că s-a calificat în finala din Dubai, tot românul, mare cunoscător în ale tenisului, își dă cu părerea, o idolatrizează, o felicită și o pun pe piedestalul exemplelor bune cu care să ne mândrim. Ei, cât credeți că durează asta? Vă zic eu, până la primul meci pierdut de jucătoarea noastră, când în țigănimea tipică poporului, o coborâm de pe piedestal și o batjocorim în fel și chip. Și nu o face doar ăla de la colțul blocului, dar și presa, a prins gustul senzaționalului ieftin și vinde știrile de genul ăsta. De ce le vinde? Pentru că există cerere. Voi cereți can-can iar ei îl oferă și vă cere și bani.

Chestiile astea o să îmi atragă multe antipatii dar știți de ce nu îmi pasă? Nu îmi pasă pentru că antipatia asta față de sinceritatea mea e născută dintr-un orgoliu fals, orgoliu prost înțeles. Suntem un neam orgolios de numa numa, de aia avem și bisericile alea impunătoare, de aia merge bine SC BOR SRL, de aia un copil are o alocație de 40 de lei pe când un deținut ne costă pe noi toți 270 de lei pe lună; de aceea avem luxul acela ostentativ prin instituții când țara e în paragină: pentru că ne place imaginea. Ne place eticheta și vrem să fim văzuți pentru lucrurile bune, iar toate cele rele să fie uitate. Însă nimeni nu face nimic, doar ne revoltăm ca niște muieri plângăcioase. Nici măcar de o ieșire în stradă nu suntem buni, pentru că atunci când am ieșit am dansat pinguinul de leșinați de foame ce eram. Așa că de aia nu prea îmi pasă antipatia nimănui, pentru că antipatia omului de nimic, omului care mă combate pe mine în loc să combată adevăratele probleme, este egală cu înjuratul arbitrului când echipa ta e varză. Apropo, și la fotbal suntem tot varză. Acolo unde scoatem capul în lume e handbalul, dar noi suntem un popor prea masculin, prea plin de testosteron pentru un joc atât de feminin și de aia nici nu se aude nimic la știri despre handbal. Ce naiba, un meci de fotbal, o bere, o sămânță și o înjurătură e…patriotism, spirit de echipă, masculinitate – imagine adică.

Până și noi diaspora suntem puțin cam praf. Păi ne place să ne găsim în alianțe, fundații, organizații, asociații, cluburi și alte câte și mai câte forme de adunări de oameni dar sincer, nimeni nu are un plan. Vrem să ne unim, că așa zice și imnul, că așa se zice că o să avem succes, că vrem să socializăm. Dar, repet, planul e inexistent. Ne adunăm ca să fie, încercăm să facem ceva, ne străduim, așa este, dar nu ne mișcăm, tot dezbinați suntem. Fac, ce e drept, abstracție de câteva excepții, niște simple zbateri spasmodice ale unor simțăminte de mult moarte din conștiința românului. Venim în „Țările Calde”, facem bani, tragem tot ce se poate de unde se poate, adunăm gunoi și ne întoarcem acasă la blaturile de weekend, la înjurăturile aruncate celor care ne bat obrazul că nu avem infrastructură, că suntem un pic hoți, că nu ne îngrijim casele și curțile – că ne fac pe toți țigani.

De ce nu e diaspora unită? Pentru că tipic românesc nu găsim un lider care să ne conducă; pentru că dacă se găsește totuși cineva cu o inițiativă bună, este brusc arătat cu degetul că se vrea șef; pentru că da, sunt câțiva care vor doar să fie șefi, chiar dacă șefi doar pentru niște grupuri virtuale; pentru că nu înțelegem că o diasporă unită înseamnă puțin sacrificiu din partea tuturor: trebuie sacrificat timp, uneori bani, trebuie depusă un pic de muncă. Trebuie să învățăm că dacă vrem ca diaspora să fie unită, trebuie să ne dorim să oferim ceva în schimb societății, să vrem să facem ceva pentru altcineva înafară de noi înșine și familie. Trebuie să vrem să facem ceva pentru lumea asta nu doar să cerem de la ea, nu doar să facem bani, case, mașini. Trebuie să vrei să construiești ceva de la care să nu câștigi nimic, de la care doar alți oameni să câștige.

Păi să mă scuzi fratele meu român pentru momentul meu de sinceritate, dar ăștia suntem. Nu suntem mândrii de noi și asta se vede deși ne batem cu pumnul în piept și ne umflăm venele de pe tâmple când râde de noi fratele european englez, francez și acuș și cel bulgar.

Ce e de făcut?! Păi în primul rând nu mă înjura pe mine- știu că o ai pe limbă, dar fă-ți curaj, mușcă limba și caută să vezi adevărul. Apoi, încearcă să vezi ce efect are sinceritatea asupra ta. Nu te mai amăgii cu minciuni despre gloria poporului cea de mult apusă. Scoate capul pe geam și uită-te în jur, fă o analiză pertinentă, vezi ce nu merge și fă ceva pentru a schimba ceva. Când nu poți schimba nimic, schimbă-te pe tine și fă ca mine: spune adevărul.

Termin aici acum, simt că subiectul îmi întunecă judecata. Oricum, rămâne valabilă o chestiune: imaginea noi o facem, ea depinde de noi toți – fă-ți partea dacă îți pasă de ea, sau pur și simplu taci, ai dreptul ăsta, să nu te bagi, să stai de-o parte și la bine și la rău. Dacă doar ne plângem, dacă doar îi înjurăm pe cei care ne fac țigani, dacă doar îi combatem în diverse moduri, nu rezolvăm nimic.

HAI SIMONA!

4 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.