Fericirea din sertar

2
84

Citesc alte blog-uri și de multe ori mă regăsesc în ceea ce alții scriu și mă minunez cum pot scrie de frumos despre niște lucruri simple pe care și eu le trăiesc. Mă întreb dacă am să pot vreodată să scriu despre nimic într-un mod frumos. „Nimic!” Da, da, nimicurile mici de zi cu zi. Alea pe care mâine le uiți, pe care le lași prin sertarele cu amintiri și care, deși îți fac clipa mai frumoasă, le dai de-o parte și le uiți. Lucrurile astea le punem mereu de-o parte deși ele trebuiesc puse cât mai în fața sufletului nostru, să ne bucurăm mai mult de ele și să ne hrănim din ele. În schimb, nu facem asta – sau cel puțin eu nu prea, și preferăm mereu să alergăm în căutarea fericii noastre care de fapt e deja lângă noi și de care nu prea ne bucurăm.

Fericirea nu e la capătul nici unui drum. Orice drum ai alege în speranța că el te va duce la mult căutata fericire, o să te ducă de fapt la deziluzie, la regret și melancolie. Pentru că de-a lungul drumului ai trecut mereu pe lângă fericire, ai gustat-o o secundă, apoi ți-ai continuat drumul crezând că mai încolo o să găsești mai mult. Și ajungi într-o zi să realizezi că viața se poate termina oricând. Oricând! Și azi, chiar. Și ai alergat degeaba. Și atunci nu mai ai nici măcar ce să regreți, nici ce să îți dorești. Poți doar să cauți în trecut, prin sertare să găsești fericirea acolo. Dar ea e fadă, e parcă aievea și atunci tot ce poți face e să speri că o să poți să ai alte șanse în care să apuci să te bucuri.

Așa că, azi când familia soției mele a pierdut pe cineva drag, îmi spun încă o dată că trebuie să mă bucur de tot și toate acum. Timpul nu poate fi dat înapoi și nici deciziile lui nu pot fi judecate sau îndreptate. Nu putem să ne luptăm cu destinul dar putem să ne luptăm cu noi înșine și să ne hrănim mai des cu fericirea oamenilor de lângă noi.

Știu, recunosc, par un om rece. De multe ori te uiți la mine și îți spui că sunt o piatră, o rocă rece. Însă imaginea asta e rezultatul unei frici interioare care îmi blochează sentimentele și care nu mă lasă să trăiesc intensitatea momentului. Nu ai să vezi la mine ieșiri sentimentaliste dar să nu te îndoiești că simt ceva. Nu sunt un om teatral dar în fața mea s-au jucat prea multe piese triste și dacă aș fi trăit din ele, azi nu aș mai fi fost eu. Așa că am închis mereu în mine sentimente, bune și rele, și nu am lăsat nimic afară.

Pierderea de azi, a trezit în mine totuși ceva. M-a învățat că trebuie să simți, să trăiești, să plângi dacă e cazul, să lași totul afară. Altfel viața nu are sens, ești doar un spectator când de fapt tu ai rol pe scenă. Habar nu am dacă o să public asta, o spun totuși pentru că mă revolt împotriva Dumnezeilor despre care se zice că conduc lumea… Oameni care merită să moară, trăiesc – iar oameni care merită să trăiască, care merită măcar șansă să trăiască, pentru că restul pot face singuri, mor de tineri sau mor fără să aibă șansa de a se bucura de ceva. Și atunci să nu îmi vorbească nimeni despre Dumnezeu ci mai degrabă să îmi vorbească despre cum putem să ne bucurăm de azi, de clipa asta – clipa aia efemeră care o punem repede în sertar și care o dăm uitării.

Nimic nu mai poate fi spus – totul o încercare născută moartă și nimic la capătul tunelului decât uitare, împăcare, regret și amintiri. Îmi pare rău pentru suferința celor de lângă mine și sper să poată să găsească tăria de a înțelege că nu suntem decât niște umbre efemere pe acest pământ.

http://stirileprotv.ro/stiri/socant/si-a-ucis-fosta-iubita-apoi-s-a-sinucis-mama-fetei-anuntata-initial-ca-i-a-murit-mama-grav-bolnava.html

2 COMENTARII

  1. Cea mai mare e bucuria mica traita la intensitate… Ele ne ajuta sa ne ridicam peste piedici sau pierderi mari. Regret necazul vostru de suflet. Din pacate, doar atat e de spus, vorbele nu isi au rostul.
    Clipa e cel mai mare dar, nu trebuie programata, trebuie doar traita.

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.