Între 25 și 35 de ani. Deci e și despre mine.

0
199

Generația de pochemoni facebook-iști, ăia de până în 25 de ani, născuți în libertate și saturați de prostia unanim acceptată că democrația înseamnă să faci ce vrei, când vrei și unde vrei, se revoltă și zic că ei nu vor să lupte în caz de război. Le înțeleg alegerea dar nu le înțeleg motivele. Păi, influențați de piesa asta de teatru, lungă de 25 de ani, în care nimeni nu a simțit românește, în care nimeni nu a crezut în România, în care ea a fost mereu codașă în mai toate statisticile, mai puțin cea a corupției, ei sunt acum puși să apere tot ceea ce ei urăsc mai mult. Nu mă crezi că sunt mulți care urăsc țara asta?! Aruncă numai un ochi pe rețelele de socializare, pe comentariile unor știri și o să te convingi. Iar ceilalți de peste 25 de ani, născuți și crescuți pionieri întru gloria socialismului, se văd acum, după 25 de ani de libertate, nevoiți să lupte din nou pentru țara care se află mereu într-o schimbare, mereu în construcție.

Aceștia de peste 25 de ani, sunt oamenii care atunci când le zici România, le zici instabilitate. Ei nu pot asocia cuvântul „România” cu acasă. Casa aceasta, locul acesta, numit România, a fost pentru ei o scenă aflată mereu în schimbare pe care s-au jucat piese de toate felurile: despre comunism, despre revoluții, despre democrație, despre libertate, despre construcție, reconstrucție și corupție iar acum, în zilele noastre, se pune pe scena asta o nouă temă, cea a războiului. Evident, chiar și în țările stabile, tema războiului este una care naște contradicții dar când vorbim de o țară în care germenul democrației abia a reușit să străpungă solul uscat al țării, acum după 25 de ani de ogor nelucrat, cred că e de înțeles reacția celor care le vine greu să zică:  ”da, sunt gata să mor pentru țara mea”. 

Apoi, pentru noi ăștia de peste 25 de ani, e încă și mai greu să ne punem viața gaj, când noi suntem cei care suferim cel mai mult de pe urma acțiunilor liderilor actuali și trecuți. Începând cu vârsta de 25 de ani, începi să îți formezi un plan și o strategie de viitor, începi să visezi la o familie – dacă deja nu ai una, vrei un job stabil, vrei stabilitate, vrei o casă și, per total, vrei să trăiești. Și acționezi ca atare chiar și împotriva tuturor piedicilor pe care conducătorii țării ți le pun constant, te adaptezi din mers, pleci capul, lupți și arunci din când în când o înjurătură care doar te ajută să nu clachezi. Iar când ei vor să îți ia până și visele tale, speranțele tale de viitor, înrolându-te să aperi ceea ce ei nu sunt în stare să conducă, e din nou evident de unde vine reacția asta care e în total dezacord cu patriotismul.

Apoi dacă despre patriotism vrei să vorbești cu cei de peste 25 de ani, întreabă-te mai înainte de unde se naște patriotismul. Dacă mă întrebi pe mine, îți pot spune că patriotismul nu e o chestie înnăscută ci dobândită în timp – timp în care țara trebuie să te facă mândru, în care țara ta trebuie să te facă să o iubești, în care ea trebuie să îți arate că te vrea și că are nevoie de tine. Crezi că vezi patriotismul într-un meci de fotbal între România și Argentina? Crezi că acele culori așezate pe verdele gazonului și imnul național naște patriotism? Nu, nu! Ăla e doar un orgoliu efemer, care îți oferă, la fel ca un drog, o stare de euforie trecătoare. Pentru că alea 90 de minute trec și te întorci la ratele tale, la televizorul tău mic și mincinos, la găurile din autostrăzile promise, la funcționarele nesuferite, la cozile din administrații, la mitele date în sacoșe Lidl, la mizeria din spitale și la toată nefericirea ta, pe care tu ca un erou încerci zi de zi să construiești destinul tău.

Apoi, noi ăștia de 25 de ani, mai avem un „of”. Eu unul îl am și știu că nu suntem proști să nu vedem cum se poartă războaiele. Toate războaiele purtate vreodată pe planeta asta au avut același scenariu: neînțelegere, încercări de dialog, război propriu-zis, apoi din nou dialog și soluționare. Da, toate războaiele încep la o masă și se termină tot acolo. După ce muniția s-a terminat, după ce nu mai este sânge de unde să se verse, după ce s-a distrus tot ce se putea distruge, liderii lumii se așează din nou la masă, ca niște prieteni vechi, și își împart lucruri care nu le dețin. Nu, ei nu dețin nimic. Pura întâmplare i-a adus pe ei la conducere în astfel de momente ale istoriei, dar populația nu mai are de ales când liderul său alege să poarte un război. Noi nu putem decide soarta unui război, doar murim în el. Nimeni nu vrea război, decât ei care cred că pot schimba ceva dacă se luptă. Nu vor schimba nimic, pentru că la urmă, se vor așeza toți la o masă și vor zice că s-au așezat la masa păcii, când de fapt aia e masa unde puteau fi salvate milioane de vieți.  Vreți războaie, vă invit pe toți în ring, bateți-vă până când muriți sau până când nu mai puteți și apoi reveniți la discuții. În rest, noi ăștia, carnea de tun, putem oricând să stăm la o bere cu un rus, cu un american și cu un chinez și pariu că ar ieși un banc frumos.

Și totuși, nu putem să cădem în păcatul prostiei pacifismului așa devreme. Există fără doar și poate popoare cu instincte cotropitoare – DA,chiar și în secolul ăsta, mai sunt câțiva care luptă pentru pământ, pentru religie, pentru idealuri despre care credeam că au murit o dată cu spiritul sălbatic al animalelor din care ne tragem. În astfel de cazuri speciale, toți ceilalți oameni normali, care vor să construiască o lume mai bună, trebuie să se unească, să uite de beneficiile economice, și să lupte pentru oprirea unor astfel de porniri barbare. Însă până la războaie e încă o cale lungă, existând multe alte metode de a îmblânzii un animal sălbatic – una din ele e izolarea.

Așa că, în caz că mă chemați, e posibil să nu vin de bună voie. Adică o să vin forțat, o să fiu trimis cât mai în față pentru că tocmai ăștia pașnici trebuie să moară cei dintâi. Tot ceea ce aș fi putut să fac și să fiu ar dispărea și în loc or să apară coroane puse de politicieni corupți, cântece cântate fad, cărți scrise distant, pacte semnate cu cerneală care se poate corecta, știri văzute de oameni la televizor și în cele din urmă uitare. Pentru că acum, în pământul rece al țării, undeva într-un cimitir zace un om care a murit fără voia lui, un om care a avut vise, care a avut speranțe, care a vrut să vadă mai mult, să știe mai mult, să plece din viață mai plin și care nu a reușit nimic, doar pentru că alți oameni, cu nume mai mare decât al lui, au decis ca el să se bată cu un alt om, cu un destin identic ca cel propriu. Pentru ca la asta se rezumă tot, în capătul celălalt al armei tale ești tot tu, tot un om.

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.