Poveștile românești

0
138

Nu știu alții cum sunt... A fost odată ca niciodată… Nu, nu merge așa! Adică, chiar nu merge de loc. Nu de alta dar mă îngrozesc în fiecare zi mai mult când citesc fetiței mele poveștile clasice românești. Încerc în fel și chip să le dreg, să sar peste pasajele sângerii sau peste fabulațiile fără sens, însă făcând asta, mă trezesc cu un ciot de poveste care nu are nici un sens și nici o logică. Și dacă tot vreau să-i citesc fetiței mele, atunci măcar să îi citesc ceva ce are și sens, și logică, și poate chiar și o mică învățătură care să se muleze bine în educația ei.

Poveștile românești însă sunt presărate în tot locul cu grozăvii și aberații. Da, da, știu! Imaginația trebuie dezvoltată și ea. E nevoie de imaginație în viața unui copil – chiar și a unui adult. Dar ce sens are să îți imaginezi cum vânătorul taie burta lupului și o scoate pe bunică întreagă, nevătămată și cu pijamaua pe ea?! Sau ce rost are să îi explic unui copil că regina cea rea, mama vitregă a Albei ca zăpada (pentru neinițiați), a dat ordin unui vânător să o ducă pe fii-sa în pădure să o ucidă pentru că era mai frumoasă decât ea?! Sau, încă una care m-a pus pe gânduri e aia în care sadica de Capră îl omoară pe lup în chinuri groaznice – bineînțeles, totul descris cu lux de amănunt, Creangă fiind fără doar și poate un bun povestitor. [Amintiri din copilărie e o poveste ok, dar cam grea pentru vârsta de 3 ani]

Sfatul meu: decât să citiți așa ceva copilului, mai bine nu o faceți deloc. Mulți părinți cred că copilul lor nu înțelege și că oricum scopul e ca el să adoarmă, să se plictisească și să pice lat. Însă, nu trebuie să uităm că acel copil este plastilină în mâinile noastre și noi îl modelăm. Când folosim astfel de mulaje, riscând să ne transformăm copilul în ceva ce nu ne dorim, nu trebuie să ne mirăm că acel copil o să aibă probleme în a distinge între bine și rău, sau chiar între posibil și imposibil. Știu, sunt părinți care merg dincolo de limite și preferă să le citească copiilor chestii care nu sunt adecvate vârstei, încercând să le forțeze mintea, crezând că un copil doxa de informație o să fie un copil excepțional. Cred că e important să ținem o linie de mijloc, undeva unde copilul să învețe diferența dintre bine și rău prin povești care să nu forțeze prea mult logica.

Da, eu am crescut cu genul de povești de mai sus, le-am învățat chiar și la școală, în primii ani de educație! Am ajuns om, nu zic, și nici cu urmări grave nu am rămas. Noroc că în timp mi-am căutat alte cărți și alte povești că altfel, Dumnezeu cu mila, Fălticeniul natal era astăzi vestul sălbatic. Și totuși, țin să-i citesc copilului meu povești în română. Am încercat chiar să îi citesc povești în flamandă sau în engleză, povești pe care le traduc pe loc, însă, făcând asta, le cam le moare poezia, copilul neînțelegând nimic din rupturile acelea de ritm. Așa că de multe ori sfârșesc în a citi direct în limba în care e scrisă povestea.

Și totuși, trebuie să întreb, ce povești citiți voi copiilor? Cunoașteți povești românești care să nu se încadreze în cele descrise de mine?  Ori e mai bine să mă limitez la poveștile străine traduse de diverse edituri?