România, dragostea mea!

0
59

Sunt 5 ani de când sărbătoresc ziua națională din diaspora. Asta aduce cu sine niște schimbări… În diaspora sărbătoarea asta e un pic artificială pentru mulți. Ne sperie puțin iubirea de patrie exibiționistă care se afișează pe Facebook. Ne gândim că ceva e în neregulă cu noi de nu simțim arzând sângele în noi de iubire pentru tricolor, sub acțiunea inflamabilă a patriotismului. Să mă scuzați că azi nu pot să mă tăvălesc pe jos cuprins de patriotisme de talcioc, dar eu nu pot să fiu un om care ieri acuza toate câte sunt rele în țara aia iar azi să spună deschis că o iubește necondiționat.

Dacă nu ești un adolescent cuprins de focurile primei iubiri, dacă ai avut ocazia să suferi din iubire și dacă știi că iubirea e un pact de coabitare între două caractere diferite, că e un amalgam de diferențe care se acceptă deși se lovesc între ele mai ceva ca particulele de la CERN, atunci înțelegi și că iubirea nu e oarbă, dar poartă ochelari.

România nu poate să fie iubită în starea în care ea se află acum. Mai că simți milă când te uiți la ea. Și acum știu că patrioții ultrași, suporterii aceia care îți sparg mașina dacă nu cânți cu ei, îmi caută adresa unde locuiesc să îmi aplice un tratament de îndreptare civică prin forța fizică. Dar, stați, haideți să conștientizăm ce anume iubim cu așa înfocare.

Iubim străzile înglodite, pline de bălți și pietriș de prin satele neiluminate. Iubim școlile unde viitorul țării învață cu mănușile pe mâini. Iubim spitalele unde dorm doi pe un pat și unde ceaiul îți este servit din găleată. Iubim Bisericile unde preoți evlavioși îți îngropă mama deschizând larg buzunarul. Iubim pe funcționarul plictisit și plătit prost, care îți face viața un calvar dacă îndrăznești să speri că ziua ta o să fie mai bună ca a lui. Iubim pe polițiștii de pe stradă care, vrem nu vrem să acceptăm, sunt nevoiți să te ierte, pe orice căi, pentru că el, ca și tine, vrea altceva pentru copilul lui – el are însă prima șansă. Iubim pe primarul ceafă lată, care ți-a promis străzi, parcuri, grădinițe, spitale, piste de biciclete, standarde europene și luna de pe cer. Iubim pe doctorii care primesc plicuri, pe doctorii care îți spun că dacă nu îți convine cum îți este tratat copilul să mergi la privat (privatul e tot el, în variantă umană).

Și totuși, o iubim. Și dacă o iubim, de ce ne batem joc de ea?! Țara aia e locul unde o să ne crească copiii. Acolo e casa lor, și nu fac vreo metaforă. E chiar casa unde o să crească ei. Au nevoie de o curte unde să se joace, de o cameră unde să învețe, una unde să mănânce sănătos, alături de familie. Au nevoie de siguranță, de încredere, de sprijinul nostru. Dar nu, nu le oferim asta. Le oferim în schimb iubire oarbă, mecanică, obligatorie. Îi îndopăm cu spirit civic, le spunem că trebuie să se descurce așa și că nu au ei cum să schimbe lumea. Și iute așa începe lupta.

Lupta cu ziua de azi, cu ziua de mâine, cu viitorul, cu speranțele false, cu alți oameni care luptă și ei să se descurce. Luptăm ca niște soldați, mânați de sentimente patriotice, sperând că la urmă, comandantul lor suprem o să poată cere daune de război mai mari pentru tine și țara ta. Însă nu se întâmplă niciodată așa, ești doar tu, cu arma ta și sângele tău care varsă sângele altui om ca tine. Iar asta da, e o metaforă. Pentru că atunci când tu lupți să îți faci viața mai bună un altul pierde șansa. Iar asta se numește sistem concurențial menit să facă elitele să ajungă în vârf…

Nu, nu! După 5 ani, iubesc România doar în măsura în care ea se iubește pe sine. Și se iubește ?! Da, pe Facebook, acolo e simplu. Scriem cuvinte care sângerează diabet zaharat, cuvinte pline de patos. Ne mai lipsește ceva glitter, ceva gloss, o poșetuță și un trotuar să ieșim cu iubirea asta la produs.

Bleah! M-am murdărit de patriotism, simt că mi-au înghețat degetele spunând lucruri atât de reci, dar de ce nu aș spune și azi ce am spus și ieri?! De ce e astăzi o zi specială?! Vrei o zi specială să îți sărbătorești neputința?! Ai 365 de zile într-un calendar să o tot faci, dar nu, nu o faci, nici nu conștientizezi măcar că ești neputincios, tu doar lupți și lupți, iubind ceva ce nu există.