Dialogurile Rombel, ediția a IV-a

0
123

Ieri seară, în Bruxelles, pe o vreme ce te îmbia la un pahar de vin- roșu sau alb, pe o terasă pe undeva, pentru că vremea din Belgia încă mai ține cu mușterii, niște oameni se întâlneau pentru a patra oară acum, pentru a dialoga. Rombel, împreună cu Europa Nova de această dată, a organizat încă o sesiune de dialog cu românii din Belgia. Suntem, după noile cifre estimate, cam 100 de mii de inimi tricolore pe meleagurile lui Manneken Pis și dialogurile acestea au rolul de a ne aduce împreună, pentru a închega o comunitate dodoloață care, la fel ca pita ardelenească de care ne vorbea domnul Adrian Rotaru, să hrănească sufletele pribege de români.

Și tocmai în jurul acestui subiect s-a dialogat aseară. Despre românul din Belgia, cel cuprins de doruri, cel răzvrătit de situația de acasă, cel ce se luptă cu integrarea și cel care, ajuns aici, este supus unui tratament de călire care îl transformă, după caz, ori într-un robot, ori într-un om care vibrează altfel în relația lui cu destinul propriu – înțelegând că lupta asta e la fel ca oricare altă luptă dintr-o viață de om. Da, diaspora te supune unei experiențe diferite față de cea pe care ai fi trăit-o acasă, dar să nu crezi niciodată că viața ta ar fi fost fără de lupte dacă nu ai fi ales să pleci din România. Toți avem o luptă de dus, acasă sau în lumea largă, condițiile diferind după caz, însă rezultatul e la fel pentru toți: evoluăm ca oameni.

 

Unii au evoluat și au devenit sculptori. Așa cum e cazul domnului Marian Sava. Despre arta dumnealui, criticul de artă Lionel Scantéyé spune: Arta lui Marian Sava este de concizie aproape matematică, o artă sobră. Obiectivul său constă în captarea momentului, mișcării, efemerului, pentru a revela imponderabilul. Aseară la dialoguri, dumnealui ne-a povestit succint despre experiența lui ca și român în Belgia și ceea ce eu am înțeles e că și el, ca și alți români care au reușit pe aici, e un om care a știut că are de dus o luptă, care nu a uitat că în viață trebuie să îți iubești meseria și care s-a integrat fără să facă din acest proces un moment de mare cumpănă. Din lipsă de spațiu, ne-a prezentat doar 3 din lucrările lui: Final, Sirenă și Gânditorul. Însă, pentru o galerie mai completă a lucrărilor lui (executate în marmură neagră și albă, lemn și bronz) puteți vizita site-ul www.mariansava.be Sper ca undeva în viitorul apropiat să pot să vă ofer un interviu cu acest „român” de-al nostru.

 

Selena ArdeleanAlții au devenit oameni dedicați să ajute pe alți români să se integreze, bazați fiind pe experiența proprie, experiență din care au știut să extragă toate elementele pozitive care te pot duce pe drumul tău. Este cazul Selenei Lumința Ardelean, băimăreancă mândră de țara ei, mândră de portul național și un om care, pus să suie muntele abrupt al integrării, a reușit să acumuleze destulă experiență și destulă informație încât astăzi, oferă ajutor altora care stau la baza acestui munte imaginar. Aseară, vizibil emoționată, ne-a vorbit de integrare și ne-a vorbit despre „Viața în belj” – despre viața în Belgia, și despre viața în culoare. Aseară, în tren, pe drumul înapoi spre casă am apucat să citesc câteva pagini din cartea scrisă de ea. „Dați-vă voie să deveniți cine sunteți cu adevărat” spune ea în încheierea primului capitol. Am înțeles din puținele pagini pe care am apucat să le citesc că integrarea în cazul lor, a femeilor ce vin după bărbații lor, e una cu atât mai dificilă cu cât ele sunt obligate să fie puternice atât pentru ele cât și pentru copii lor, soții lor, casa lor, familia de acasă din România, dorurile, dificultățile pe care le ridică limba, vremea, oamenii… Și atunci mi-am dat seama cât de mult mă iubește soția mea, cât de mult a sacrificat și încă o face. Iar noi avem impertinența de a le considera sexul slab…

Sunt foarte curios pe unde mă vor mai duce paginile scrise de ea, dar sunt sigur însă că fiecare din noi ar putea scrie o carte despre experiența proprie. Nu minimalizez efortul ei ci doar evidențiez faptul că fiecare din noi are o alt fel de experiență, iar aceste experiențe puse laolaltă ar spune de fapt o poveste despre o lume în care limitările proprii sunt singurele care ne țin pe loc. Așa că, dacă e să dau și eu un sfat: aruncați-vă mingea și fugiți după ea. Căutați această carte, aveți poate nevoie să vedeți că se poate. Iar dacă nu o citiți voi, cumpărați-o pentru soție, soră, mamă – ele deși puternice în exterior, sunt fragile în intimitatea lor și au nevoie să fie sprijinite. Eu am mai spus și cu altă ocazie: trăiesc între două lumi, dar asta nu îmi provoacă nici un fel de suferință – nu am lupte grele ce se duc în taină prin mintea mea. Da, sunt român! Da, sunt aproape belgian. Da, sunt la mijloc și mi-e bine aici. Sunt acum aici și știu că nu o să fiu mereu. Cresc din experiența zilnică și sunt sugativă de informație. Dau înapoi altora, atunci când pot, dar nu, nu sufăr între două lumi atât de diferite. Accept însă și ideea că integrarea e grea, că e dificilă, că e un proces aproape invizibil, dar care se joacă cu mintea și chiar cu trupul nostru.

Cu buletinu la Paris„Cu buletinul la Paris” – un film în regia lui Șerban Marinescu având în rolul principal pe Mircea Diaconu. Una e să vezi filmul acasă, din confortul canapelei, și alta e să îl vezi în sală, alături de actorul din rolul principal. Sincer vă spun, mă așteptam ca atunci când o să îl întâlnesc pe Mircea Diaconu să cunosc un politician, un om cu un mesaj politic îmbrăcat în cuvinte. Însă am avut surpriza să întâlnesc un om cu un mesaj cât se poate de uman, cât se poate de real și de sincer. Mă bucur să știu că în Parlamentul European există un astfel de român. Însă, ce mă întristează e că astfel de oameni sunt puțini și le este greu să lupte pentru imaginea României atâta timp cât din țară pleacă necontenit doar vești proaste și decizii cel puțin îndoielnice. Nu sunt un foarte bun cameraman, nu dețin decât un telefon „cât de cât”, dar țin să vă împărtășesc discursul dumnealui cu privire la statutul românilor din diaspora dar și despre probleme unei Europe speriate de media de o inevitabilă islamizare în contrast cu o Românie care dă cu piciorul unor șanse istorice de a-și depășii condiția. Nu știu sigur dacă e OK să spun asta, din moment ce multă lume nu știe, dar domnul Mircea Diaconu deține un Aro 10, galben, cu care străbate țara (nu doar în campanie) căutând să vorbească cu oamenii, să se informeze dar și să dea seamă de activitatea lui ca și Europarlamentar. Să nu mi-o ia în nume de rău dar pun pariu pe 10 euro (nah, atâta îmi permit să pierd) că domnul Diaconu e cel mai „uncool” printre colegii lui, politicienii mioritici, niște afaceriști a căror monedă de schimb e omul ca și vot, omul ca un număr.


Dorin FleseriuUn alt capitol al dialogurilor Rombel a fost acela în care, membrul fondator al Rombel-ului, Dorin Fleseriu, ne-a vorbit despre o idee de program care să ajute pe românii ce doresc să se repatrieze în lungul și anevoiosul drum al reîntoarcerii. Pentru că da, e greu să pleci dar e și mai greu să te reîntorci. Salut inițiativa și dacă o să pot să fiu de folos, o să ajut atât cât pot la conceperea unui astfel de proiect. Însă nedumerirea mea, care e susținută și de filmul rulat la aceste dialoguri, este legată de motivele pentru care un român din diaspora și-ar dori să se reîntoarcă. Atâta timp cât filmul „Cu buletinul la Paris” (susținut de realitatea din România) ne prezintă în anul 2015 o astfel de Românie, de ce aș alege să mă întorc, să reîncep de la zero o altă luptă cu integrarea, cu adaptarea, cu construirea unui nou destin?! Este nevoie ca România să se schimbe și să ne ademenească să ne întoarcem, și da, când asta o să se întâmple (inevitabil cred eu) este într-adevăr nevoie de cineva sau ceva care să ajute pe acești români care or să dorească să se reîntoarcă. Până atunci, eforturile unui astfel de program trebuiesc limitate până la nivelul de pregătire a unor măsuri, a unor căi și găsirea de soluții eficiente de reintegrare. Însă, un program, oricât de bine ar fi el făcut, nu poate să convingă pe cineva să se întoarcă. Este important ca o țară să își dorească să își adune semenii de prin lumea largă, e de datoria guvernelor să caute soluțiile. Noi putem crea doar pârghiile pentru o astfel de inițiativă și dacă despre asta e vorba, atunci cred că acest proiect este foarte important pentru diaspora dar și pentru țară. Sunt convins că prin muncă multă un astfel de proiect o să aibă succesele lui.

Cam așa s-au desfășurat dialogurile Rombel la cea de-a IV-a ediție. S-a cunoscut implicarea celor de la Europa Nova și sper ca ei să colaboreze mereu de acum înainte. Sper ca aceste dialoguri să mă fi reactivat și pe mine ca blogger, știu că am lipsit o vreme, dar aveam nevoie să se întâmple așa. Ținem legătura strânsă, altfel comunitatea nu există. A, și îi mulțumesc și lui Marian Baciu că mă lasă să profit de talentul lui de fotograf, afișând poze făcute de el (#disclaimer, #drepturi de autor).