Subiectului Colectiv, ce nu s-a scris încă

0
110

Ca și blogger, cauți mereu să spui ce nu s-a spus, să scrii ce nu s-a mai scris și să aduci mereu ceva nou. Iar când un subiect a fost epuizat, nu poți decât să meditezi, să te ridici puțin deasupra miilor de cuvinte care au plecat în w.w.w. și să cauți să analizezi cele întâmplate. S-a făcut însă și asta, s-a meditat, s-a analizat, s-a scris din nou. Apoi, „scriitorul” caută să dezvolte subiectul spre alte ramuri: vinovați, consecințe, interviuri cu diferiți oameni implicați, investigații (deși ramura asta a jurnalismului e și ea arsă în proporție de 90%, zbătându-se spasmodic între viață și moarte) sau, așa cum se întâmplă chiar acum, se scrie despre evoluția victimelor.

Nu, nu mai ai loc să te bagi să spui ceva nou. Ca și jurnalist/blogger ești mort, ai pierdut șansa de a spune tu, înaintea tuturor, că pământul e rotund, că Dumnezeu s-a supărat pe Hallowen-ul românesc, că sunt prea multe biserici, că sunt prea puțini medici, că, în eventualitatea unui cutremur, suntem ca și morți… Ai pierdut startul să spui asta și atunci nu poți decât să… Da, chiar așa, o să scriu EU, ceva ce nu s-a scris încă. Gata, am găsit subiectul care mă scoate din anonimat, azi voi scrie ceva ce nimeni nu a scris încă. Hm, și de ce naiba mă simt de parcă nu are sens să o scriu?! A, da, publicul este adormit, cititorul plictisit deși răscolit de sentiment. Cititorul dă un like, dacă ai noroc dă share, apoi… scroll down, alt like, alt oftat neputincios, un alt gând cu „cineva trebuie să facă ceva în legătură cu nebunia asta” aruncat la coșul de gunoi al cugetărilor prea mari. Și ne întoarcem la viața noastră neimportantă, la existența liniară de zi cu zi, înjurând, blestemând pe unul sau pe altul, gândind că am greșit votând pe „cutărescu”, uitând că „cineva-ul” ăla care trebuie să facă ceva suntem noi.

Pff, ai impresia că am spus ceva nou? Nu , nu! S-a mai spus și asta, e fumată și stinsă în scrumiera plină cu chiștoacele meditărilor seci. Așa că stai, nu da like, nici share încă! Încă nu am spus nimic demn de o așa uriașă recunoaștere a meritelor mele.

Știți ce nu s-a scris încă?! Știți care e marele gol din presă? Încă nu s-a scris articolul de comemorare al unui an de la „tragicul eveniment care a îndoliat o țară”… Pff! Ce naiba fraților, cum v-a scăpat asta?! Ce era așa de greu de scris, încă de pe acum, un articol pompos despre acest subiect deja clasat. Hai să vă dau eu câteva indicii.

Prima oară trebuie să o dai la sentiment, o astfel de știre nu se vinde altfel. O dai rece și distant, ești mâncat! Deci, caută senzaționalul! Ceva de genul: un an de la incendiul care a îndoliat țara. Apoi, relatează din nou întâmplarea, pomenește despre faptul că era un concert Satanic, completează cu numărul final de morți. Dacă ești ziarist cu viziune o să prostești pe bunica uneia dintre victime să îți ofere un interviu în care să îți spună că nepotul ei era un băiat pâinea lui Dumnezeu, spovedit și împărtășit săptămânal (nu o crede nimeni, dar nu e asta știrea, știrea e că ai un interviu exclusiv).

Apoi, relatează despre vinovați, cum au fost ei condamnați și arși pe rug. Nici asta nu e adevărat, dar, repet, nu te complica cu adevărul. Adevărul e banal, nimeni nu mai vrea știri banale. Deci, repetăm, bagă un paragraf scris la modul justițiar, ceva despre cum patronii clubului au fost găsiți vinovați, alături de femeia de servici a lui Piedone, care, după cum bine știți, a rătăcit cine știe ce act important, fapt care l-a determinat pe edil să semneze autorizația de funcționare fără să aibă situația reală de la club. Mai spuneți ceva și despre cum sistemul s-a schimbat între timp, șpăgile mărindu-se considerabil, ducând astfel la închiderea cluburilor sărăcăcioase de rock. O țară săracă și proastă oricum nu ascultă rock – ascultă în schimb manele și AutoTune pop dance (kind of sh!t). Apoi ceva despre cum câțiva mai slabi de înger și-au dat demisia (vezi patronul de la Expirat, vezi pe tanti de la TVR…nimic special, nici un nume sonor).

Mai pune două trei poze de la fața locului (sugestie de titlu: cum arată azi clubul Colectiv – nu o să îți vină să crezi) și te-ai cam ales cu un articol demn de Facebook, demn de România, demn de cititorii de astăzi și de mâine.

Nu?! De ce?!

Nu o să fie așa?! Ei bine, Doamne ajută, apără și păzește, să mă înșel eu!

Cicalacacichicea! Neam de trompetiști! Uite de aia nu o să avem o țară ca afară. Eu încă sper, și mă rog la bunul Dumnezeu, să deschidă un club cu muzică bisericească, unde să putem bea aghiazmă, să ne împărtășim cu însuși sângele și trupul Domnului, să ardem lumânări (doar de la Biserică), să facem din când în când un show de exorcizare, o deschidere de carte, o moliftă… A, scuze, avem deja astfel de cluburi, se numesc Biserici, și sunt vreo 18300 de bucăți – în timp ce România numără 13832 de localități (clișeul cu numărul de spitale e fumat și ăsta).

Ținem doliu național pentru 27 (later edit: 28, 29, 30, 31…) de oameni când de fapt sunt 20 de milioane. Da, 20 de milioane, plus sau minus. Sunteți toți morți. Treziți-vă ca Lazăr și schimbați România, altfel se moare și se moare degeaba, se scrie și se uita, se dă și se ia să meargă treaba tot așa. Vreți schimbare?! Schimbați-vă voi! Vreți politicieni și lideri onești?! Votați-l pe ăla care nu vă dă pomană la alegeri! Vreți o țară sigură, un salariu decent, o pensie sigură?! Investiți în școli, în biblioteci, în case de cultură! Trezirea bă, că dacă te plângi pe net, te plângi degeaba!