Tot mai sus!

0
69

Nu am mai scris de două zile. Nu o să fie însă asta ultima oară când nu scriu două zile la rând. Nu vreau să scriu pentru că trebuie să o fac ci pentru că simt că trebuie să o fac. Însă zilele astea nu am simțit mai nimic. Mintea mea a fost preocupată cu un singur gând: cum să-i spun șefului, în cuvinte frumoase, că m-am plictisit de job. Am copt și am răscopt toate metodele și până la urmă am ajuns să îmi fac o autoevaluare a prestației mele pentru firma la care lucrez: ireproșabilă activitate profesională.
Exact așa mi-am zis, și tocmai de aceea mă și plictisesc. Pentru că știu ce să fac, cum să fac și când să fac ca totul să fie bine și am ajuns la un nivel la care lucrurile pe care le fac au ajuns să fie banale, obișnuite și plictisitoare, chiar dacă ele implică o oarecare răspundere.

Așa că azi, după muncă, mi-am făcut curaj și am intrat în biroul lui. I-am zis simplu : fac munca asta cu plăcere dar eu pot mai mult și vreau mai mult, simt că mă plafonez. Ok, ok, nu chiar în cuvintele astea. Nivelul meu de flamandă nu e atât de avansat dar oricum, cam asta i-am spus. Nu s-a mirat de loc – se aștepta cred. Așa că în scurt timp o să fac, poate nu neapărat o muncă mai bună sau mai ușoară, dar cel puțin o să simt că fac ceva, că învăț și că mă dezvolt.

Până acum un an, am lucrat în construcții metalice. Nu o să îmi fie niciodată rușine cu asta. Am muncit 3 ani în niște condiții pe care poate dacă le-aș enumera, mulți ar spune că exagerez. Însă eu știu că indiferent de cât de bun aș fi la a descrie acel loc de muncă, realitatea ar fi cu mult mai rea decât pot eu spune. Da, a fost urât, dar nu m-am plâns și nici acum nu o fac. Relatez doar cele întâmplate. Am muncit acolo pentru că altceva nu găseam, pentru că nu știam limba flamandă și implicit nici așteptările mele nu puteau să țintească mai sus. Consider că trebuie să le vorbești limba înainte de a avea pretenții.

Au fost zile când ploua, când ningea, sau când erau 30 și ceva de grade – în Belgia 30 de grade e mult – nu a contat, a trebuit să muncim, eram o echipă de 3 muncitori, din care unul era macaragiu , iar doi montatori. Eu eram montator. Lucram mereu la înălțime, și deși te-ai fi așteptat ca în Belgia, să se pună preț pe siguranța muncitorului, aflați că la multe firme de aici, regula nu se aplică. Se monta uneori o plasă de siguranță sub noi – just in case.

În fine, să nu intru în detalii. După 3 ani la firma aceea, patronul m-a propus ca șef de echipă. Puteam să am camioneta mea și doi oameni cu care să merg pe teren. Dar am plecat. Am plecat chiar înainte să se întâmple. Cumva regret că nu am mai stat măcar câteva luni, să pot să termin măcar o singură clădire, să fi fost eu primul român, șef de echipă în acea firmă. Dar am găsit jobul pe care îl am azi. Sunt operator producție la o firmă care produce furaje pentru animale dar și mâncare pentru animale de companie. E un job cu mult mai ușor și mult mai bun din punct de vedere al condițiilor. Pe 20 ianuarie fac un an de când lucrez la ei. Însă un an a fost destul cât să pot avansa.

Problema se pune însă, ce o să fac după ce învăț tot ce trebuie făcut pe noul job? O să simt iar că mă plafonez? O să vreau mai mult? Cu siguranță!

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.