Viața în belj, manual de integrare

0
104

Mă gândeam eu că așa e cu viața asta, numai că nu înțeleg un lucru: de ce când suntem mici ni se implementează un mod de gândire total diferit de cel care trebuie să-l avem, acel mod realist care să nu ne pună în dificultate atunci când lucrurile merg prost. Ni se citesc povești în care binele învinge mereu, în care iubirea primează și conduce orice. Ni se prezintă o lume frumoasă, o lume fără poluare, fără ură, fără specii pe cale de dispariție, fără șefi stresați…

Mă duc să dorm. E târziu, și oricum nu rezolv nimic, lumea așa a fost mereu, minciuni mici pentru probleme mari. Oricum o dăm tot acolo ajungem, adică acolo pe marginea prăpastiei unde unii se aruncă și riscă tot, cu șanse ridicate de a reuși iar alții trăiesc mereu cu frică și stau pe marginea ei, cu teama de a cădea.

Pentru mine un loc periculos e marginea prăpastiei, nu departe de ea și nici după ea; acelea sunt locurile cele mai urâte, sunt liniștite, pline de rutină, obișnuință. Departe de prăpastie nu ceri nimic, nu știi ce e frica – ești o persoană care se complace și trăiește în mediocritate. Pe marginea ei ajungi după ce te-ai hotărât că nu trebuie să stai deoparte, că vrei să vezi ce e după iar dacă nu sari și rămâi acolo vei fi mereu cu gândul la săritură, la ce ar fi fost dacă ar fi fost, și stai și aștepți un sfat, și ele vin mereu dar nu te satisfac. În schimb dacă sari poți să scapi de problemele care ți le ridică întrebările. Ai sărit, simți că ești pierdut iar în secunda doi simți că trăiești, că orice ar fi în momentul ăla tu trăiești. Din momentul ăla nimic din ce a fost nu mai contează, drum de întoarcere nu e. Tot înainte! Distanța până jos depinde de tine și de curajul tău din a face viața ta o prăpastie infinită pentru ca în clipa dulce a morții să simți că ai atins fundul prăpastiei și că ai trecut prin el spre o altă lume, și cu siguranță o să fie o lume mai bună pentru că tu nu treci în neființă, tu treci la alt nivel. Ieșirea spre nivelul doi e acolo jos. Dacă stai cu frica de a nu pierde viața care o ai, în cele din urmă o să realizezi că ai pierdut-o așteptând un semn, așteptând un răspuns de dincolo că ar fi bine, uitând că mereu vezi cum alții au riscat mult și au reușit, sau că alții au pierdut tot și s-au ridicat din nou și mai puternici, ca printr-o minune.

Mă uit pe stradă la oamenii de lângă mine și știu că toți au trecut prin multe încercări. Unii chiar în momentul ăla sunt cu moralul la pământ cautând răspunsuri, rezolvări. Alții merg cu capul sus mândri sau fericiți că au trecut cu bine. Alții cu capul în jos, triști că nu a ieșit totul cum au vrut ei. Toți acești oameni au în comun faptul că într-o anumită etapă a vieții au fost și ei în situația omului de lângă și în ciuda acestui fapt toți merg înainte, nu vezi unul căzut, unul să zică stop că nu mai poate, chiar dacă depresia lor e o stare de fapt.

Am scris asta acum mulți ani, înainte chiar de a înțelege ce și cum e cu integrarea. Azi integrarea e exact despre saltul în prăpastie.

Citind cartea scrisă de Selena Luminița Ardelean – Viața în belj, am înțeles că integrarea este pentru mulți un proces foarte greu, în urma căruia ei se transformă – în bine sau în rău, după caz, după puteri, după împrejurări. Și mi-am dat seama că soția mea mă iubește nespus de mult, suferind viața în Belgia alături de mine, alături de copii, de casă, de toate câte scrie ea în această carte și în care soția mea se regăsește.

Într-adevăr, procesul de integrare e unul greoi. E așa pentru că nu ne aruncăm în prăpastie. Nu mă sui eu pe nici un piedestal imaginar, dar pentru mine integrarea s-a întâmplat în ziua când am hotărât că nu mă întorc acasă să mă înscriu la master. Bang! Am tăiat o ață imaginară care mă lega de un loc și am picat în altul. Am picat destul de jos în acest loc, culegând de acolo căpșuni și tăind frunze la câini pentru 6,5 euro pe oră. Dar am avut ochi să văd și minte să înțeleg că ăsta era doar începutul unui drum. Apoi, pentru integrarea mea și a familiei mele m-am suit la 15 metri deasupra pământului, fără corzi, fără plasă sub mine și fără să știu măcar cum se face meseria de montator de structuri metalice – hale și alte grajduri. Au fost zile când mânecile hainelor erau înghețate iar altele în care veneam ars de soare. Dar am făcut și asta timp de 3 ani, știind că nu o să mor acolo (deși alții au picat chiar sub ochii mei – nimic metaforic aici, chiar picau), știind că nu o să mă prindă pensia pe vreun acoperiș.  Apoi, într-o zi, un anunț spunea: Kennis van de landbouw is een pluspunt. Așa că am aplicat, iar azi, sunt puțin mai sus… Destul de sus?! Nu știu, dar am încă ochii deschiși și timp destul să vă spun vouă cum e cu Știrile din Belgia.

Deci cum e cu integrarea?! În viziunea autoarei, procesul e unul greu dar care odată parcurs te duce pe niște culmi de unde ființa ta se poate contempla pe sine, știind că și-a dovedit lucruri de care nu se credea în stare. Repet, integrarea e chiar așa, și nu am cum să neg că nu am văzut zeci de cazuri de astfel de oameni. Însă, în viziunea mea (și cred a multora dintre bărbații care se luptă cu integrarea) integrarea se petrece natural în momentul în care ți-ai acceptat condiția și ți-ai spus: ok, sunt aici și acum, hai să construiesc ceva.

Mai că aș scrie și eu o carte despre integrare, pentru că da se pot scrie cărți, nefiind neapărat vorba de literatură ci de un… manual, să-i spunem. Mai că aș începe să scriu despre integrarea văzută prin ochii unui bărbat – există într-adevăr valențe nebănuite ale acestui proces, însă pentru noi, sexul puternic, acestea se petrec mult mai distant, mult mai închise în sine și cu un impact mai mic asupra deciziilor și acțiunilor noastre zilnice. Nu cred că noi bărbații am alege o culoare, încercând să punem pe hartă povestirea, dar cu siguranță am putea să îi spunem „Viața în bocanci cu vârful de fier”…sau ceva de genul. Și da, cred că toți am putea să scriem, cel puțin la nivel de povestire, o scurtă trecere în revistă a experienței noastre pe alte meleaguri. Nu, nu caut să minimalizez efortul depus de autoare. Ea cred că ea a dat startul la un val de sinceritate printre românii din Belgia: ei azi nu se mai feresc să spună că le-a fost greu, că au plâns, că au trudit, că nu au dormit zeci sau sute de nopți, că și-au îngropat părinții prin telefon, că și-au cunoscut copiii pe Skype, că au trebuit să lupte cu oamenii locului care, în bunătatea lor, au totuși marea pretenție, de înțeles de altfel, de a le învăța limba. Azi, rar găsești om, sincer bineînțeles, care să încerce să voaleze suferința provocată de ruperea de locurile natale.

Și totuși, integrarea nu trebuie să fie așa. Dar cine oare poate să te facă să crezi că nu trebuie să fie așa?! O să suferi, o să te transformi și o să evoluezi…sau nu. Integrarea trebuie să fie momentul ăla când, ajuns la maturitate, realizezi că ești încă legat, cu un fel de cordon ombilical, de lucruri, de oameni, de locuri… de chestii ireale până la urmă pentru că da, după plecarea ta lucrurile nu au stat pe loc, oamenii nu s-au oprit din ce făceau. Însă tu, cel care ai plecat, îți imaginezi mereu că nucul din fața casei e la fel de înalt, că strada e încă pietruită, că la magazinul din colț lucrează mereu aceiași vânzătoare, că blocul tău e încă gri… Îți imaginezi o lume care a încetat să existe exact după ce ai plecat. Ei au evoluat și toți au amintiri ca și tine, dar nimic nu se oprește în loc. Atunci când te hotărăști să te întorci suferi din nou…lumea ta, cea de care erai legat și cea care te oprea din procesul tău de integrare, a încetat să existe. Așa că, întoarcerea ta acasă e un alt proces, un proces de reintegrare.

Așa că, tăiați repede acestă ață imaginară, acest cordon, plonjați în necunoscut și lăsați-vă cuprinși de nou. Nimic rău nu are să iasă din asta. Un drum bun e ăla care se desfășoară sub tălpi. Un drum neumblat, se închide în timp, dispare.